liliac

De când mă știu aroma merelor m-a adulmecat și atras în împărăția ei verde și rotundă (și dacă se poate și acră) :). S-a împletit apoi cu gutuia galben-aurie și apoi a devenit sinonim pentru mine cu imaginea bunicii, cu copilăria mea de ștrengăriță, cu vorba blândă a bunicului. La fel și busuiocul. Cu aroma lui magică reînvie de fiecare dată universul copilăriei mele, recreează satul bunicilor cu biserica micuță din lemn… Iubesc gutuia și aroma ei… de dragul ei am încălcat legea. Mi-am strecurat o creangă de gutui în bagaje, în ciuda interdicțiilor negru pe alb tipărite și am trecut cu ea oceanul. Și mi-a făcut bucuria să rodească. Aici n-am prea văzut gutui…Oricum, pentru vecini micul meu gutui e o ciudațenie.
Si nu a fost singura ilegalitate. Au mai ajuns la mine clandestin și doi puieți de liliac, unul din grădina bunicii, iar celălalt din curtea părinților mei. Au venit la mine, să-mi fie prieteni în țara frunzei de arțar. De ce? Dacă te întrebi, pe bună dreptate, dacă pe aici nu este liliac, am să-ți raspund că este. De toate felurile și culorile, la fel ca și acasă. Dar eu…  Eu am plecat din țară printr-un joc al destinului. Nu am făcut parte din categoria celor care vor cu orice preț să plece. Dimpotrivă. Am acceptat plecarea pentru că așa trebuia. Am înțeles că viața mea din acel moment trebuia să se schimbe și m-am supus schimbării. Am ajuns aici la sfârșitul unei luni de aprilie, cu sufletul împovărat de despărțire, de vinovăție oarecum, pentru că am lăsat atâția dragi în țară… nu e ușor. Sau cel puțin pentru mine nu a fost. Când am plecat, liliacul era în floare. Și ca să înțelegi de ce liliacul, culoarea și parfumul lui imi sunt atât de esențial-necesare, am să îți spun că m-am născut  în luna mai, așa că întotdeauna îmi urează printre primii La mulți ani. Ajunsă aici l-am căutat, dar… nici urmă de parfum de liliac. Le-am spus, extrem de supărată părinților mei că aici nici măcar liliac nu este… Firește că greșeam. Aici înflorește mai târziu. Dar ai mei mi-au adus liliac și l-au plantat, să îl am cu mine în fiecare lună de mai.
Aroma cafelei a venit mult mai târziu. Nu îmi plăcea, nu îmi spunea nimic. Adică nu a fost dragoste la prima vedere. Am descoperit și îndrăgit cafeaua în pași mici. Dar cred că așa au început toate poveștile adevărate din viața mea… cu prietena mea cea mai bună, cu omul drag din viața mea… Poate prea mult spus cu o mică antipatie, dar cu siguranță fără pic de chimie. Aroma cafelei… mmmm… ea îmi face fericită fiecare dimineață. Și o iubesc.

Vezi Potecuță? Povestea-i lungă și e doar începutul. Aromele se amestecă printre gânduri și întâmplări, se confundă cu ele, ne trezesc amintiri pe care nici nu mai știm că le avem. Își pun amprenta pe suflet din prima secundă de viață, ne definesc și însoțesc.  Așa cum spuneai „aromele ne acapareaza vietile…”