Am cunoscut-o la clasa de Kangoo Jumps și a devenit în timp una dintre cele mai bune prietene ale mele. Mi-a plăcut din primul moment pasiunea ei pentru viață, căldura cu care vorbea și explica, dar în același timp discreția. Unele persoane ți se dezvăluie din prima, îți dau prea multă informație despre ele, se dezbracă de secrete cu totală lipsă de pudoare. Ema vorbea mult și bine, era o parteneră de conversație plăcută, avizată în multe domenii, dar nu-ți spunea nimic despre viața ei. După multe ore petrecute cu ea, am realizat că nu știu mai nimic în ceea ce o privește. O bănuiai fericită, pentru că era mereu pozitivă, mereu cu un zâmbet plăcut și cald. Soțul o adora, pe bună dreptate, iar ea îi răspundea în maniera ei jucăușă. Formau o pereche armonioasă, îți făcea plăcere să îi vezi împreună. Se potriveau și fizic, dar comunicarea dintre ei, evidentă pentru oricine intra în contact cu ei, era adevăratul liant. Aveau împreună peste douăzeci de ani de căsătorie și un băiat, care deja era student la universitate. M-a mirat acest lucru pentru că nici el, nici ea nu păreau să aibă mai mult de treizeci de ani. Ema era și este plină de energie, mereu cu idei, mereu în mijlocul evenimentelor. Pare fragilă, dar este cel mai puternic om pe care îl știu. Povestea ei e una dintre cele mai frumoase povești de viață pe care le cunosc și poate cea mai dură. Fusese profesoară de limba română în țară, așa că venirea Emei in Canada fusese un sacrificiu mai mare decât al multora dintre noi care ne putem continua meseria și în străinătate. Își urmase soțul, renunțând la profesia ei, pentru care fusese menită, doar intuind la vremea respectivă că nu va mai face niciodată ceva atât de potrivit ei. Pentru că Ema se născuse pentru a fi profesoară. Era un pedagog înnăscut, un om extrem de empatic și fusese nu doar foarte îndrăgită de elevi, dar avusese și o evoluție excelentă în ceea ce privește cariera. Dar, dorința soțului de a emigra, poate o educație mai bună oferită fiului și poate, pe undeva și dorința de aventură, de a încerca ceva nou, într-o țară mai civilizată, fuseseră argumente care cântăriseră greu în luarea deciziei de a pleca. Ema și-a urmat soțul ad literam, cum scrie în Biblie, pentru că generozitatea sufletului ei a pus pe prim plan visul lui, în pofida vieții frumoase din inima Transilvaniei, viață de care ea era mulțumită. Mi-a spus, dar nu cu părere de rău, mai mult ca o constatare, că probabil cumpenele vieții prin care a trecut mai apoi, fuseseră o pedeapsă binemeritată pentru renunțarea ei la ceea ce avusese. Oarecum, în opinia ei, i se aplicase formula NEMULȚUMITULUI I SE IA DARUL. În țară, mai bine spus în orașul ei, fusese una dintre profesoarele de română foarte bine cotate, funcționând la unul din liceele de elită. Era îndrăgostită de limba română și de adolescenții cu care lucra. În Canada a fost nevoită să ia totul de la zero. Iar eforturile, în loc să-i fie răsplătite cum ar fi fost de așteptat, i-au fost zădărnicite de boală și probleme mari, mai mari decât ar fi crezut vreodată că poate duce.
După ce ne-am cunoscut mai bine mi s-a destăinuit, în pași timizi și am realizat pentru a nu a nu știu câta oară cât e de greșit să judeci, sau să cataloghezi pe cineva după aparențe. Ema, veselă, elegantă întotdeauna, cu o formă fizică și o vitalitate de invidiat era de fapt o supraviețuitoare, o persoană care nu avea prieteni, care trecuse peste o cumpănă care, nu numai că îi pusese viața în pericol, dar spulberase din preajma ei pe majoritatea cunoștințelor și așa-zișii prieteni pe care credea că îi are.