Toamna canadiana e ciudată (și iarna, dar despre asta vă spun mai încolo). Înainte de orice, copacii o iau razna și îmbracă cele mai ciudate și nepotrivite culori.
Adică cum tu, ditamai arțarul, extrem de verde și de respectabil pe timp de primăvară-vară să iei nuanță de siclam?

Aș spune precum Tudor Gheorghe: “Au înnebunit salcâmii…” (și nu numai). Și îi vezi pe toți, nehotărîți ce să îmbrace: să fie roșii? Sau galbeni? Sau poate vișinii?

Nu își pierd frunzele decât târziu, și răman săptămâni la rând, parcă pregătiți de carnaval, sau de vreo prezentare de modă fistichie, din acelea atât de sofisticate, că nu-nțelege nimeni despre ce-i vorba-n propoziție.

 

Am făcut poze, dar sunt sărace în comparație cu nebunia de culori la care asist în fiecare toamnă. Așa c-am încercat să le dreg și le-am lipit pe ici, pe colo, versuri de toamna românești. Era și păcat de atâta frumusețe…