Vi s-a întâmplat vreodată să spuneți ceva, apoi să căutați cu disperare un mecanism, o strategie pentru a lua vorba înapoi? Deși nu mă definește acest lucru, totuși periodic, la cicluri destul de mari, gafez. Scapă câte-un porumbel când cu gându’ nu gândești… Am început să cântăresc situațiile cam de la șase ani, când, după bucuria că barza a poposit și pe la noi pe-acasă și mi-a adus un frățior, am constatat că sunt cam… în plus. Nu m-am supărat. Am analizat, am calculat ce se poate face într-o situație cu care nu mă mai întâlnisem până la acea venerabilă vârstă și m-am apucat să îmi fac bagajele. Mama, surprinzându-mă în mijlocul acțiunii m-a întrebat ce fac, iar eu am informat-o politicos că merg la la bunici “că pe-aici nu mă mai iubește nimeni”. Calculată cum sunt, nu prea mă pun în situații delicate decât dacă gura (nu foarte des) vorbește fără mine. Azi de exemplu… Așteptam să plătesc într-un magazin de la periferia orașului. Aveam în față un adolescent lălâu, cu creierii zbuciumați ritmic de muzica hard rock, care îi bubuia în căștile de pe urechi și pe lângă. În spatele meu era o matahală de culoare, de doi pe doi, îmbrăcată în negru, plină de lanțuri mari care zornăiau la fiecare respirație. În timp ce așteptam s-a deschis a doua casă și a fost chemată persoana imediat următoare. Domnul de culoare (nu spun negru că-i jignire) s-a îndreptat țanțoș, zăngănind din toate zalele, sărind rândul. Gura mea (pe cuvânt dacă eu am avut vreo contribuție) s-a luat de negru, l-a oprit din zornăit și sărit rândul și l-a trimis înapoi la locul lui, apoi l-a smuls din ritmurile de rock nebun pe lălâul din față și i-a făcut forțat dreptate, trântindu-l (metaforic vorbind) în fața casierei. Descumpănit, personajul masiv m-a ascultat și s-a întors cuminte unde-l trimisesem, surprins de îndrăzneala unei persoane de-un metru și-un scuipat (am 1.63 cm, dar prin comparație cu el eram mică, mică, mică și albă, albă, albă…) Dar se vedea cu ochiul liber pe fața lui mirare, nemulțumire și dorința de a-și repara “nedreptatea” suferită. Deși în rând fiind, s-a întors cu tot corpul către mine și a început să mă fixeze insistent cu privirea, parcă încercând să găsească o soluție în ceea ce mă privește, cum să mă schingiuiască, să mă omoare, sau… doar să mă mânânce.
Vestea bună e că între timp creierul a ajuns gura din urmă și a convins-o să se închidă și pentru o perioadă să rămână așa. M-am prefăcut că nu observ atitudinea lui și, deși inima îmi pompa cu putere, am luat o față cât puteam de liniștită în condițiile date. Mă auto-certam în minte că n-am putut să tac, mă gândeam ce mai puteam salva în situația dată, iar coada ochiului îmi era lipită de evoluția și rapiditatea casierelor, calculând care dintre noi va termina mai repede tranzacția eu, sau inamicu’. Mă gândeam cu drag și la mașinuța mea frumoasă și imaculată, cum va arăta ea oare cu vreo zgârietură groasă de cheie. Nu știu ce s-a mai întâmplat, pentru că am plătit și am ieșit cu privirea fermă înainte (precum calul cu obloane), am urcat în mașină și până acasă nu m-am mai oprit, privind cu teamă din când în când în oglinda retrovizoare… Pe drum am încercat să negociez cu gura mea, că dac-o mai ia vreodată înainte, măcar să țină cont de dimensiunile personajelor pe care i se pune pata. Dar ea mi-a transmis că am o imaginație prea bogată, că mă uit la prea multe thrillere, că negru o fi fost un muncitor de treabă, șocat doar c-o muiere îi spune ce să facă… o fi venind din vreo cultură unde femeia merge cinci pași în spatele bărbatului… Gândindu-mă bine nu am putut să nu iau în considerare și părerea ei… c-aici e destul de pașnic și liniștit.