Am devenit bune prietene, depășind în scurt timp bariera profesională. În ciuda faptului că atât Ema cât și Marius erau firi sociabile, aveau foarte puțini prieteni la vremea când eu i-am cunoscut. M-a intrigat acest lucru, dar mai târziu am aflat cauza.
Primii trei ani în Canada au fost pentru Ema și Marius un fel de lună de miere prelungită. E adevărat că-și lăsaseră mare parte din familie în țară, dar dorul era mult atenuat de avantajele tehnicii moderne (vorbeau cu părinții în fiecare zi la telefon, sau pe skype). Pe de altă parte Canada era o țară minunat de frumoasă (ca să citez un conațional) și extrem de primitoare. Aventura lor de cunoaștere era fascinantă și se simțeau la fel cum s-o fi simțit Guliver în țara uriașilor. Totul părea mai mare, mai nou, mai verde… În Cluj, Ema avea un drum serios de străbătut, ca să îl ducă pe Alex în părculețul cel mai apropiat, care oricum era ca vai de el. Aici, parcuri foarte frumos amenajate se găseau la tot pasul, și chiar porțiuni de pădure străbăteau orașul, cu trasee atent făcute pentru plimbăreți și bicicliști. Șoselele se întindeau largi, iar păienjenișul autostrăzilor perfect asfaltate păreau din filmele SF. Orașul era curat, plin cu aranjamente florale sofisticate și veverițe neastâmpărate se jucau peste tot. Animalele sălbatice erau mai aproape de om aici, ca întreaga natură de altfel. Iepurii, în loc să fugă speriați, mâncând pământul, se deplasau câțiva metri în față parcă jucându-se, sfidând aparițiile umane, cu codița albă în vânt spre deliciul lui Alex. Nu o dată au văzut cerbi și căprioare, trecând alene, fără grabă mare, păstrând distanță, dar nu suficientă dacă ai fi avut intenții de vânător. Iar rațele și gâștele sălbatice apăreau cu mersul lor legănat prin cele mai neobișnuite locuri, uitându-se cu superioritate la oameni, ca și cum ei, oamenii ar trebui să le fie recunoscători că au permisiunea de-a trece pe acolo. Sosirea lor în Canada s-a întâmplat în perioada când aveau pui și era un spectacol drăgălaș să vezi rațe, gâșe și lebede cu pufoșeniile de pui după ele. Natura abundentă se îmbina cu peisajul urban, arhitectura pretențioșilor zgârie nori era armonios concepută, constituindu-se într-o operă spectaculară a minții umane.
Au închiriat un apartamentul micuț, perfect utilat, aproape de școala unde avea să meargă Alex și încet-încet au început să se simtă acasă. Canadienii sunt un popor foarte prietenos, nu am întâlnit nicăieri oameni mai ospitalieri, iar Ema era impresionată de întâmpinarea lor caldă; chiar și pe stradă necunoscuții o salutau, la fel cum încă se întâmplă în România la sate. Chiar dacă nu fusese dorința ei de a emigra, chiar dacă venise cu inima îndoită și mii de semne de întrebare, acum era liniștită și convinsă că au procedat înțelept. Convingerea îi era întărită și de Alex, o bucurie de copil, care observa cu atenție totul și aproape în fiecare zi spunea cu inocența specifică copiilor: “Azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea!”
Marius și-a găsit de lucru foarte repede, iar Ema, câteva luni mai târziu, a început să predea limba română la școala internațională. Lucra doar sâmbăta, iar în timpul săptămânii mergea la cursuri de limba engleză (nu făcuse engleză în țară). Și-a însușit repede limba și în mai puțin de un an a început să lucreze la o companie de asigurari, companie unde, printre sutele de angajați se numărau și vreo cincisprezece români. Au cunoscut câteva familii, care treceau prin experiențe similare, s-au împrietenit și au început să iasă des, la fel ca acasă. Viața intrase pe un făgaș normal. Spre surprinderea lor au remarcat că străinatatea, chiar peste ocean fiind, nu era chiar așa de străină cum credeau ei și cum își imaginează cei aflați în țară. Comunitatea română era mare, existau mai multe biserici în limba română, școală, magazine europene cu multe produse aduse din țară, ziare și reviste românești și o mulțime de evenimente și spectacole. Practic aveau mica lor Românie la dispoziție. Nu mai era ca pe vremuri, cum povesteau cei vârstnici, când românii se pierdeau printre alte neamuri și lăcrămau când auzeau vorba lui Creangă, iar singura cale de comunicare era clasica scrisoare. Li se întâmpla de multe ori să audă pe stradă, sau în magazine vorbind românește și era greu să găsești companie sau instituție, unde să nu lucreze cel puțin un român. La prima vizită în România au hotărât să vândă apartamentul din Cluj, iar Ema a renunțat și la postul ei din învățământ. Spre sfârșitul toamnei, după îndelungi căutări și-au cumpărat o casă frumoasă pe gustul lor. În mai puțin de doi ani erau destul de bine adaptați vieții din Canada. Aveau un cămin frumos și joburi, iar părinții își petreceau trei, patru luni din an la ei. Alex vorbea limba engleză fără accent, iar Ema îl învăța acasă românește. În iarna aceea, abia mutați în casa nouă, Ema a realizat că e însărcinată. Perspectiva măririi familiei i-a bucurat pe toți trei, iar pentru viitoarea mamă n-ar fi putut fi pe lume fericire mai mare…