Cred că era ușor trecut de patruzeci de ani, dar eu îl vedeam bătrân. Eram prin clasa a douăsprezecea și mă pregăteam pentru admiterea la facultate. Domnul M. Popescu (să-i zicem) mă medita la română. Era dramaturg și scria pentru Teatrul Național din Cluj. Mama era prietenă cu Jeni, nevasta lui, învățătoare, o femeie frumoasă și distinsă. Își diviniza soțul pe care îl alinta ”Soare”. M-am abținut cu greu să nu pufnesc în râs când am auzit-o prima dată.
Nu aveau copii, dar păreau un cuplu foarte bine sudat, foarte armonios. Mă întâmpinau cu căldură la ușă, de fiecare dată amândoi, în apartamentul elegant ca și ei, cu multe cărți, tablouri și cristale. El mă privea foarte pătrunzător cu ochii lui mari căprui. Insistența din priviri mă incomoda de multe ori, dar în mintea mea era parafat ca bătrân, așa că nu dădeam mare importanță ocheadelor languroase. Mă ținea de fiecare dată mult peste cele două ore pe care ai mei le plăteau, iar mama era foarte încântată că nu stă ca la farmacie cu ochii pe ceas. Îmi gâdila orgoliul de adolescentă, lăudându-mi abilitățile literare. Îmi citea eseurile și poeziile, apoi își chema nevasta să-i citească, să se minuneze și ea, vezi Doamne, cât de genială puteam fi. În timpul ședințelor, ea se strecura discretă la noi în birou și-mi aducea ciocolată fierbinte, sau dulciuri. Ce nu știau nici mama, nici Jeni, e că de multe ori în loc să facem analize de fraze, sau comentarii pe text, el îmi povestea întâmplări din trecut, de cele mai multe ori legate de marea lui dragoste din prima tinerețe, Lili. Trăia cu nostalgia iubirii pierdute. După mulți ani, regăsindu-se întâmplător mi-a spus, cu vinovăție, că s-a lecuit după primele trei minute. L-am întrebat ce s-a întâmplat. Mi-a spus că ea se îngrășase foarte tare. Poate era bolnavă, poate … nimic din femeia masivă nu-i mai amintea de făptura delicată din visul lui. Și dragostea de-o viață i-a trecut brusc ca o banală gripă.
La un moment dat domnul Popescu a început să-mi scrie versuri. Câte o strofă ghidușă, apoi adevărate poezii. Nu am văzut nimic ciudat. Artiștii sunt mai altfel, mi-am zis.
Într-o după-masă, la ora obișnuită de meditații, era singur acasă. Fără Jeni, atmosfera nu mi s-a mai părut la fel de primitoare, iar el era preocupat, îngândurat. Nu m-a mai ținut ca altădată peste program, iar eu m-am bucurat. Doar că pe hol a încercat să mă sărute. M-a tras în brațe, presându-și corpul peste-al meu, încercând să-mi prindă buzele. L-am mușcat scârbită și-am reușit să fug, lăsându-mi geanta cu cărțile acolo. Nu știam cum să procedez, ce să fac. Îmi era greață. Am ajuns plângând la M. prietena mea. Cum să-i spun mamei? Cum să-i spun lui Jeni? Și nu le-am spus. Naivitate!