Zi de toamnă… Alarma ceasului îmi începe ziua, o zi ca oricare, poate cu mai multe gânduri, mai multe emoții… o zi obișnuită. Ies pe balconul meu de la etajul douăzeci, la fel cum fac în fiecare dimineață. Îmi umplu plămânii cu aerul crud de ora șase și jumătate dimineața și îmi spăl ochii cu imaginea ireal colorată a terenului de golf, aflat în apropiere, scăldat în primele raze de răsărit de soare. Nu rezist tentației, îmi iau telefonul și fac câteva poze… nimeni n-o să mă creadă că nu sunt fotoshopate. Copacii și iarba sunt lavă de soare, iar frunzele au transparențe metalice calde. Nuanțele-miracol ale răsăritului dizolvă într-o fracțiune de secundă neliniștea nopții și emoțiile. Rămâne doar bucuria mea intensă de spectator al tainei universului, surprins exact în momentul în care își schimbă veșmântul. Magia ține preț de câteva minute, apoi se împrăștie cu discreție și se revine la formula obișnuită, de dimineață frumoasă de octombrie. Mmm. Mi-e bine. Va fi o zi reușită… Simt prin toți porii… Ascult știrile în timp ce mă îmbrac. Mă fardez în grabă, dar cu grijă, ca de obicei … Aroma cafelei fierbinți mă răsfață completând tabloul stării mele de bine. O iau cu mine să mă consoleze în trafic. Lunea e ziua mea cea mai lungă. GPS-ul se trezește la viață mai greu… toți ne grăbim. Intru pe autostrada care taie centrul orașului în două, mă strecor cu abilitate pe banda a treia. În mașină e bine, miroase a cafea. Nu-mi pasă că e luni, că mai am în față mulți kilometri… Ascult muzică și admir în trecere peisajul urban. În dreapta e lacul liniștit și întins, fără mofturi de luni sau marți. CN Tower-ul se joacă de-a v-ați ascunselea cu mine în funcție de șerpuirile drumului. E în dreapta, apoi în față, ca în sfârșit să-l las în urmă prin stânga. Autostrada pare suspendată între zgârie nori și, din cauza înălțimii, viteza pare mai mare. Mașinile sunt ca niște machetuțe colorate în benzi multe, intercalate și întortocheate. E luni dimineața și e o armonie ciudată între culoarea și mirosul dimineții, arhitectura orașului, liniștea lacului și mine, aflată la ora aceea, în locul acela, gata să primesc și să privesc minunea orașului frumos, trezit și el ca și mine prea de dimineață.

Mai am vreo douăzeci de kilometri și timp suficient să ajung. Chiar mă întreb ce voi face până la începutul programului. Însă ceva se întâmplă exact în acel moment și circulația încetinește brusc. În mai puțin de un minut suntem bară la bară. GPS-ul îmi sugerează o rută alternativă, care îmi salvează, zice el, opt minute. Mă decid să-l ascult. Fac câteva manevre rapide și reușesc, destul de greu, să ies de pe autostradă. Mă felicit în minte pentru alegere și vreo zece kilometri merg fără probleme. Sorb din cafea, mai fredonez… Azi îl voi cunoaște pe șeful cel mare. Sunt puțin emoționată, vreau să fac impresie bună… Dar am încredere în mine… știu că mă descurc, profesional vorbind, sunt prietenoasă, plăcută, punctuală… Aștept la semafor.