Aștept la semafor. E roșu. Se face verde, dar mașina din față nu se mișcă. Nu văd ce se întâmplă în fața ei. Oare de ce nu pornește? În gând îl numesc adormit pe șofer… dar văd că și coloana de pe banda din dreapta e înghețată. Stau, stau, stau… Oare ce s-o fi întâmplat? În sfârșit coloana se mișcă… Dar nu pornește bine, că iar se oprește. Însă am suficient timp… nu intru în panică. Muzica începe să mă irite, așa că închid radioul și mă concentrez la trafic. Se merge bară la bară și aici. Cred că am făcut douăzeci de metri în zece minute. Nu cunosc zona. Nu am altă șansă decât să ascult GPS-ul, așa că rămân în coloana interminabilă încercând să adun în minte motive pentru a fi calmă. De ce-oi fi ieșit de pe autostradă? Mi-am terminat cafeaua. Mi-e sete. Am apă, dar e pe bancheta din spate. Mai trec zece minute în care nu ne mișcăm de loc. Oops! Vreau la baie. Eh! Trebuie să rezist, nu poate fi prea mult… Cel din dreapta semnalizează că vrea să schimbe banda. Îmi pare rău, dar mă prefac că nu observ. Nu-i fac loc. Nu cedez nici un milimetru. Mă claxonează. Îl ignor. Mă uit doar înainte. Vreau la baie rău. Trebuie să găsesc o toaletă. Dar suntem bară la bară. Mă uit la ceas. Nu pot să cred. Când a zburat timpul? Dacă ies din coloană risc să nu mai ajung la timp la serviciu. Eu nu înjur niciodată, adică așa de-adevăratelea. Fir-ar să fie! Ce bine mi-ar prinde să am în arsenal o înjurătură neaoșă, românească. Dar nu pot să înjur. Știu… nici măcar în trafic. Adică o dau cu de-astea: prostule, boule, amețitule, dar serioase nu… nu servesc. Înjurătura mea supremă (vai de steaua mea că nici să-njur nu-s în stare) e pisici pe băț (dar trebuie să fiu nervoasă rău pentru asta) … Pisici pe băț… nu știu de unde am luat-o, de ce, dar o spun cu aceeași intensitate cu care alții își bagă și scot… ce? Orice. Am început a înșira pisici pe băț. Vezica e pe cale de a exploda. Trebuie să fac ceva. O s-o iau pe prima stradă la dreapta. Pare singura soluție. Semnalizez și intru hotărâtă cu botul mașinii în dreapta. Șoferul, paralel cu mine joacă aceeași tehnică ca mine, mai-nainte. Se preface că nu mă vede. Claxonez lung și intru cu agresivitate pe banda lui. N-are încotro. Nu-și pune mintea cu mine. Mă lasă să intru ca să își protejeze mașina. Se merge încet, extrem de încet. De ce-oi fi băut atât de multă cafea? Văd că urmează o stradă la dreapta. Trebuie să ies pe acolo cu orice risc. Nu mai e mult, dar cu viteza de melc turbat cu care ne mișcăm, distanțele au alte dimensiuni. Mă uit la ceas. În zece minute ar trebui să fiu la serviciu. Imposibil în condițiile date. Mai am opt kilometri și sunt blocată în trafic de mai mult de o oră. Nu mai pot gândi, nu mă mai interesează nici serviciu, nici șef, nici impresie… Singura mea dorință e s-ajung la baie. N-au decât să mă concedieze. … Pisici pe băț, pisici pe băț… Coloana se mișcă… În sfârșit… dar cel din fața mea s-a hotărât să fie extrem de politicos și să dea prioritate celor care vor să-l depășească. Nu mai pot…pisici pe băț…. claxonez lung. Cred că se sperie și în sfârșit se mișcă. Dar ghici? Se face roșu… Mă perpelesc și îmi strâng picioarele cât pot… mă tot gândesc la soluții… Ah! Sunt îmbrăcată elegant, mai elegant decât de obicei, că deh, mă vede prima dată șeful cel mare. Am o fustă strâmtă, crem, până la nivelul genunchilor și tocuri cui. Nu mai pot… nu mai pot. Minunea se produce, se face verde, iar eu pornesc în trombă, trec razant, milimetric pe lângă mașina din față și evadez pe dorita stradă din dreapta. Și merg și merg… zonă de case. Nici un restaurant, benzinărie… ceva. Mă gândesc să sun la ușă la cineva să explic, că doar oameni suntem, toți cu aceleași nevoi fiziologice. Dar mi-e rușine. Mai merg… Ajung într-o zonă industrială, lângă o companie de rulote. Nu mai am timp de fițe. E suficient de dimineață să sper că nu e nimeni pe acolo. Parchez mașina, ignorând cu bună știință semnul de oprire interzisă și mă duc țac, țac cu tocurile mele sonore între două rulote. Prima dată în viața mea când regret că nu sunt băiat… ce ușor se descurcă ei în situații ca acestea. După, am plecat cât de repede am putut, sperând că nu am bucurat pe nimeni cu priveliștea gratuită. M-am urcat la volan și, cu creierul limpede, în sfârșit am pus mâna pe telefon să anunț că ajung mai târziu și să explic situația (exceptând episodul cu… ). Și ce aflu?? Recepționista îmi spune foarte relaxată că tot orașul e cu fundu-n sus, că a fost un accident pe autostradă, s-a răsturnat un tir mare cu combustibil, că multă lume e blocată-n trafic și se miră ingenuu că eu nu știu, că s-a anunțat pe toate posturile de radio. Firește că nu aveam habar, doar închisesem radioul.

În sfârșit, ajung cu două ore mai târziu decât ar fi trebuit, hotărâtă să nu las aceste incidente să-mi strice ziua. Îmi refac fardul înainte să ies din mașină, îmi verific ținuta. Da, sunt ok… Intru cu un zâmbet larg. Vorbesc cu toată lumea. Observ cum intră un individ de culoare, slab, cu freză rasta și un hanorac verde. Mă privește și îmi aruncă un zâmbet fugar când trece pe lângă mine. Eu îl tratez cu indiferență, îmi văd de ale mele și-l ignor. În mod normal trebuie să fiu prietenoasă cu toată lumea și chiar sunt. Nu știu ce m-o fi apucat… Mă întreb ce-o fi căutând individul aici, că nu pare deloc din peisaj… Am emoții, îl voi cunoaște pe șeful cel mare. Mă străduiesc să fiu liniștită. Îmi aranjez lucrurile, calmă, focalizându-mă pe ceea ce am de făcut azi. Bate cineva la ușă și intră colega mea, împreună cu individul cu hanorac, de data asta fără hanorac, cu un halat alb și mi-l prezintă. E doctorul W., fondatorul unui lanț de clinici, șeful cel mare pe care așteptasem cu atâta nerăbdare să îl cunosc. Înghit în sec, mă roșesc, mă bâlbâi puțin, dar o scot la capăt onorabil. El zâmbește plăcut, e foarte politicos și amabil… Mă rog în gând să-l lovească amnezia pentru ultima jumătate de oră… și poate ruga mi-a fost ascultată pentru că e foarte prietenos și cald cu mine. În sfârșit pleacă… Nu e încă nici prânzul, capul îmi vuiește și îmi doresc cu disperare să merg acasă, să mă culc, să ajut ziua asta “normală” să se termine mai repede.

A trebuit să treacă ceva timp, ca să mă pot detașa și să pot râde cu poftă de ziua aceasta de luni, când l-am cunoscut pe șeful meu, o persoană admirabilă care nu m-a judecat după primirea rece pe care i-am servit-o în primele secunde, dar mai ales de aventurile unei ardelence (eu) ajunsă din disperare    să-și marcheze teritoriul între două rulote în inima metropolei canadiene. Uf… Luni… nici iarba nu crește…