Pe unul dintre blogurile pe care le citesc, autoarea a pornit un serial. Poate n-a vrut, inițial, să dea drumul poveștii, dar primul episod s-a bucurat de succes, al doilea nu mai zic, și iată-ne la episodul trei, în care eroina principală își permite să absenteze din platou, adică nu dă nici mail, nici sms și nici nu răspunde la telefon.
E ca în filmul ăla de animație  care a luat marele premiu acum ‘jde ani, în Japonia, când juriul a stat cu ochii beliți într-un ecran negru (trei minute), a ascultat coloana sonoră care conținea zgomote – scârțâieli, troncăneli, mormăieli de voce umană înciudată și exasperată, foșnete, trânteli de sertar, târâiș de mobilier pe podea de lemn (aceleași trei minute) și, în final, a vizionat timp de zece secunde un personaj cocoțat pe  un scaun urcat pe o masă, care tocmai înșurubase un bec în dulia atârnând de…