Păi și stau pe prispă (vorba vine) în fața casei și scriu.

Pe-un picior de plai (plai canadian)
Scriam și gândeam și mă întrebam și nu-mi răspundeam…
Mioriță laie/ laie bucălaie…

La umbră… ciripit de păsărele, copaci înmuguriți, lalele și hostas…
…. de trei zile-ncoace/ gura nu-ți mai tace…

Peste stradă, o familie de bunici indieni cu zâmbet de bunici, cu fețe de bunici mi-au făcut semn de salut cu mâna, ca niște bunici autentici, cum probabil or fi fiind.
Le-am răspuns în același fel – oare cum o fi a mea bunică? – măicuță bătrână/ cu brâul de lână…

Frumoasă luna lui mai și mare bucurie pentru ai mei părinți niște ani și zile în urmă, că fix luna asta am ales-o ca să vin pe capul lor cu refrenul „mai, mai, mai.”

Frumoasă zi! Perfectă. Iar eu scriu.
Scriu și cuget.

Ziua e cuminte, eu nu prea.

Peluză verde-crud în fața casei și câteva lalele gătite, fără pic de păpădie (le-am sacrificat cu sadism pe toate ca să nu-mi tulbure iarba și florile – scuze Cosmisian!)

Strada e pustie, excepție eu, (filosofând à la Miorița) și cei doi bunici de peste drum.

Câțiva copii vin de la școală, frumușei, ca un cârd de gaițe vesele, de toate culorile.
Prin fața mea trece o negresă superbă cu forme pline și un bebe de ciocolată în cărucior.
Îmi zâmbește cu gurița știrbă și mă arată cu degetul, eu râd, mama râde
ador bebelușii negri…

Și scriu.
Secvențele trimise de Ela sunt cam… erotice. Le traduc și mă gândesc:
O fi bine? N-o fi bine?

Chihuahua din vecini a început să latre, e o scârbă mică și antipatică.
Am încercat să mă împrietenesc cu ea/el, dar nu pare să mă placă, cred că nu place rasa umană.
(ce-ar avea ea/el fix cu mine?)

Oare o fi ok să le public?

E frumos și cuminte afară, bunici, copii…. doar eu cu imaginația febrilă, zburdând pe câmpii erotice…

Realizez că nu am făcut the best job cu Ela. A fost mai mult criticată decât înțeleasă.
(au fost cuvinte care au căzut strident pe podeaua din camera în care scriam și m-au stropit cu sânge de peniță virtuală, pe mine, pe Ela și scrisul meu).

Ela e adevărată, așa e ea, nu e ipocrită, nu e falsă, nu joacă, nu e proastă, nu e… nu e… nu e…
S-a îndrăgostit fără să dorească, fiind măritată, a fost un fel de… accident.
Dar o fi lumea asta în care trăim atât de morală? Dacă ai spus da unui bărbat, e musai să îmbătrânești cuminte lângă el, doar pentru că e bun? Iar dacă apare un „ochi verzi” trebuie să sari în patul lui în următoarele cinci minute, altfel ești ipocrită, falsă, joci un rol?

S-a spus că povestea ei e banală, c-ar fi clișeu…
Așa este. Povestea asta cu dragostea se repetă banal de mult.
Nu e om care să nu trăiască această banalitate.
Fiecare suntem rând pe rând convinși c-am inventat gaura la roată.
Uităm un lucru în viteza noastră: cu toții, fără excepție, descoperim lumea. Fiecare dintre noi are convingerea că nimeni, dar absolut nimeni nu a iubit la aceeași intensitate, că nu a a suferit atât de adânc… Toți ceilalți sunt clișee, doar noi, noi suntem speciali, picătura noastră de sânge e mai roșie, tragedia durerii noastre nu a mai fost trăită…
Nici eu, nici Ela nu facem excepție de la regulă.
Omenirea se perpetuează prin clișee.
Citim clișee, vedem clișee, luptăm să ieșim în afara lor, dar vine un punct, când cineva ne pune eticheta cu meticulozitate pe frunte: CLIȘEU.
Totul se repetă minunat de simetric:
omenirea nu mai are nimic nou de spus.

Mioriță laie, laie bucălaie…
ce fac?
am hotărât și mi-am asumat povestea asta.

Sunt eu extrem de subiectivă cu scrisul meu? E doar apă de ploaie lângă izvoare limpezi?
Oi fi eu geana aceea care intră-n ochiul frumos și trebuie musai extrasă și aruncată-n vânt?

Mă frământă gândurile…
Ori ești bolnăvioară…????

Nu mă supăr. Învăț de la cine am de învățat și ignor pe cine am de ignorat.
Iar dacă cineva în care cred îmi dă cu liniarul peste degete
mă auto-pedepsesc și rescriu de zece ori propoziția cu pricina.

Ba nu! O dată m-am supărat, pentru că mi s-a părut neeeeeeeeedreeeeept.
Am fost abordată pe e-mail de un cineva care-mi plăcea. Mi-a spus cât de importantă e părerea mea pentru el, pentru a scrie în continuare și m-a rugat mult să-i citesc două texte. Zis și făcut. I-am spus părerea mea integrală: ce era pozitiv pe blog, ce era greșit pe e-mailul personal, ca să nu se simtă lezat în sensibilitatea scriitoricească și orgoliul masculin. După care, la o perioadă de, m-a mușcat de obraz cu niște cuvinte colțuroase, care mi-au lăsat ceva urme pentru o vreme. Eh! Viața! Cât o fie ea de virtuală!

Nu sunt adepta blogului jurnal, totuși de câteva ori mi-am spus gândurile, pentru că am avut nevoie de sfatul vostru, excepția întărește regula, nu?

Cum să procedez?
Mi-e teamă că greșesc.
Mi-e teamă că nu scriu bine.
Mi-e teamă că nu procedez bine.
Mi-e teamă că voi zgâria moralitatea unor prieteni care poate nu vor să citească așa, mai… dezbrăcățel puțin.

Am citit la unii dintre voi stilul acesta, dar n-ați luat-o pe coajă.
Am văzut texte din același registru, însă comentariile erau prietenoase, zâmbitoare și roz, pufoase.
Unele postări erau slăbuțe rău, dar tot nu era pus la zid nici autorul, nici scrierea.
Dimpotrivă.

Dar dacă eu sunt obiectivă doar cu alții?
Dacă sunt ca mama aceea care-și vede puiul(scrisul) frumos și eu de fapt, mă bâlbâi colorat?
Sigur că nu se termină lumea…
(sau se termină?)

Și dacă lumea mă iubește și de aceea îmi dă like?
liche-liche și două vorbe ici și colo…
(m-am prins că poți spune două, trei vorbe fără să citești textul.
Scrii două interjecții/exclamații/onomatopee/emoticons. Și dai bine, că fiecare interpretează cum vrea, iar tu de fapt n-ai spus nimic.

Dar cum să mă iubească? Adică de ce-ar face-o?
Față am? N-am.
La începuturi am avut față, apoi față cu ochelari de soare, apoi sfert de față, apoi avatar cu glugă, iar acum sunt o o amprentă – amprenta mea specială de la tine pentru mine, de la s pentru t, pardon, invers. Dar dacă vă spun că și eu mă încurc cu my special T.

Vorbele la mine? Nah. Două rânduri și trei cuvinte, și acelea uneori pedepsite și puse la colț pe coji de nuci.

Deci???
Mioriță laie, laie bucălaie…

V-am zăpăcit cu totul?

Foarte bine. Adică nu e bine. Nu asta era intenția, dar…

He! Tace Chihuahua!
Bravo fetița! (nu-i știu sexul dar, la cât e bună de gură!!! bănuiesc )
Să-ți amintești și mâine cum se face.

Ce frumoasă e luna lui mai.
Mai, mai, mai…
Mai am puțin și merg în vacanță.

Revenind la dilemă și semnele de întrebare care mă înțeapă:
Sunt în același punct ca la-nceput.
Am nevoie de sugestiile voastre.
Nu liche-liche-liche și interjecții-onomatopeico-conjuncțio-prepoziționale.
Sfaturi, sugestii, gânduri…

xoxo