Nu. Nu-mi place numele.
Pur și simplu. Consoanele nu se asortează, vocalele sunt țipătoare, kitchoase, nehotărâte și gata să abdice, să trădeze cuvântul în care s-au născut.
Sigur că sunt atentă la alegere, pentru că sunt pretențioasă și aici. Mai ales aici. E musai să fie cum vreau eu. Cum vreau? Păi… depinde.
De ce scriu despre…? Păi vorbeam cu prietena mea Abisuri…
Ea a scris minunat la subiect. A croșetat atât de frumos, că nu vezi țesătura. Cum care țesătură? A cuvintelor, bineînțeles. Ne-am spus noi două că ce-ar fi să-l poeziim?
Greu. M-am uitat de curiozitate și nimeni, sau aproape nimeni nu a reușit. (Sau nu știe nenea Google).
De ce?
Are două mari dezavantaje.
1. Numele. Zgârie, e… ușor jjjjrrrrrrrrvvvvv, dacă mă-nțelegi ce vreau să spun.
2. E pereche, dar nu-i pereche. O pereche trebuie să fie formată din doi/două, ca să poți să rătăcești una/unul și să întrebi: „n-ai văzut perechea la…?” Pereche-nepereche, n-are sens pentru că nu poate fi desperecheată.
Cred cu tărie că, făcând abstracție de nume și eliminând situațiile de proză, chiar poate fi poezie.
Poezie dantelată, alunecătoare, incitantă. Se preface c-ascunde, dar e joc de umbre. Învăluie, stârnește, aprinde pasiune… versuri de un alb angelic, sau negru păcat, ori roșu de foc… Un je ne sais quoi ispititor… o adiere colorată… atingere de transparențe…

Sau poate sparge lemne… prozaică și clară. Articulată corect dimineața și seara și împăturită cu grijă în dulapul de nuc. Kilometrică. Confortabilă și caldă, cu mai multe consoane decât limba rusă.
Clingspszt! S-a spart becul.