Am spus discreției mele zilnice, mai du-te-n dragostea mea și afirm cu tărie :m-am îndrăgostit. Sunt fericită până la stele. Această bucurie cupidonească (merge?) mă umple, mă înfioară, îmi zăpăcește toată anatomia: inima-n gât, ochii în gură, respirația sacadată…
Rău! Boală curată! Dragoste la prima vedere. Coup de foudre. Love at first sight.
Când l-am văzut am rămas fără cuvinte. Am stat mută, cu ochii larg deschiși, hipnotizată de prezența, frumusețea și personalitatea lui. Magnetice! Mi-era jenă, conștientă fiind că vede cum îl fixez (și n-aș fi vrut să-și facă o impresie greșită) dar nu mă puteam opri. Trupul mă trăda, acționând împotriva minții care-mi spunea să fiu diplomată, să nu mă dau de gol.
L-am invitat acasă. Jur că e prima dată când fac așa ceva, dar trebuia să-l am, să fie al meu. Cu orice preț.
E mai frumos decât prevede legea. Am făcut cunoștință și m-am împiedicat în numele lui. N-are un nume frumos, dar mi-am zis că-i voi găsi eu un alint dacă…
Am intrat în casă și l-am sărutat. Eu. Și i-am urat bun venit. Ne-am așezat și ne-am privit. Câtă liniște sufletească amestecată cu fericire și vinovăție (că nu-i cu soț numărul trei).
El e… perfect. I-am făcut câteva poze. Dar, credeți-mă pe cuvânt, realitatea bate filmul fotografia. El e Hibiscus. Câtă frumusețe pe capul lui!!!