Nu știu de ce, când aud melodia asta am impresia că mi se adresează. Nu-s vreo marțiană, departe de mine culoarea din vers. La modul general sunt albă zăpadă (mult mai mult decât aș putea fi verde pădure), în particular de câteva zile am dat-o-n auriul ciocolatei cu lapte (soarele caraibean). Da-mi trece.
Pădure da. Acolo mă-ncadrez „bini-di-tăt”. Un pic de pădure și miez de furtună. Ramuri în vânt și capu-n nori… Eu.
La mitul Zburătorului însă mă pierde definitiv (vă spun data viitoare de ce). Dar de-acolo preia D. prietena mea. Cu o singură condiție. Zburătorul musai să fie ciuciunghez. Adică coreean. A lovit-o de-o vreme pasiunea. Și-mi spune uitîndu-se insistent pierdută cu ochii ei mari: „Ce frumos e!…  Are tot ce-i trebuie!” Eu, mai sensibilă la mușchii minții bărbatului, decât la pătrățele de pe abdomen (și total indiferentă la ciuciunghezi pe care-i văd gemeni identici făcuți de aceeași mamă) o cobor zgomotos pe caldarâm: „E un om ca toți oamenii, cu picioarele până-n pământ”. Vorba bunicii.
Și încă ceva: