Mă lupt. Zilnic. Cu vocalele și consoanele, cu literele care se arcuiesc obraznice în cuvinte unduioase, vibrante, colorate. Se bulucesc de-a valma, cu plămânii deschiși spre libertatea muzicii. Vor să danseze goale în jurul focului, să muște bucăți de lună și să petreacă pe nisipuri fierbinți fără hotar de zi, sau noapte.
Mă împotrivesc. Le explic deosebirea majoră dintre mine și ele.
Eu: diplomată, ele: cam zălude.
Nu le pot lăsa așa, proaspăt trezite, dezgolite, fără cercei și fard. Nu se cade.
Ele-mi spun să tac. Să închid ochii și să-mi dau drumul în nori. Îmi fac ghiduș cu ochiul și mă aruncă-n primul val înspumat.
Cuvintele știu că mi-e dor și mi-e sete. Îmi trag de breton zâmbetul, ce perfect îmi ascunde taina. Îl scot cu grijă, să nu se șifoneze și-l pun pe raftul diplomație, alături de alte măști.
Îmi pipăi buzele. Nici urmă de surâs…doar miere… Ele, cuvintele, măruntele, spulberatele m-au învățat să-mi conștientizez mierea.
Apoi s-au împrăștiat sub formă de petunii azi, 28 iulie, pe strada și-n grădina mea. Petuniada…

La mulți ani celei mai frumoase ființe pe care o cunosc, prietena și confidenta mea, modelul meu, eroina mea – mama!