Azi m-am trezit conștiincioasă, hotărâtă să scriu. Mi-am deschis un draft… apoi am răspuns la niște comentarii… M-am întors la draft… Am amânat puțin. Am ieșit să ud grădina cu gândul că vine ea muza inspirata, că de zis am. Clar am ceva de zis. Tot timpul am ceva de zis. Dar ce?
Am udat grădina și m-am întors la draft. Hmmm… Nimic.
M-am gândit că ar trebui să ies un pic la jogging. Mai târziu o să fie prea cald și am timp să scriu atunci. Dar scriu. Dac-am zis că scriu, scriu. Cu siguranță azi scriu. Nu știu ce, dar știu că scriu. (și am promis, deci…)
Aer curat, dimineață, ora opt. De undeva vine miros de pâine de casă. Gospodina tradițională face pâine. Culorile străzii se topesc deja în toamnă. Unele frunze mor prematur…
Mi-am amintit de o întrebare lepșească la care nu am putut răspunde: care este anotimpul tău preferat și am înțeles de ce. Anotimpurile sunt culori. Nu ai cum să alegi, că ai desperechea paleta.
Primăvara- fresh, toate se nasc deodată, în aceeași secundă, încondeind gingașe desene chinezești delicate.
Vara – amestec sofisticat, nuanțe de-albastru topite la soare: de cer și de val, de curcubeu spart în argint nisipos…
Toamna e diferit. Culoarea se maturizează. Explodează-n stridențe sănătoase, cu personalitate și ton profund… E atât de puternică muzica ei… dă pe dinafară în parfum.
Iarna te lasă fără cuvinte… dantela diafană a fulgilor de nea… răceala distinsă, curată, care prin contrast accentuează căldura din fața șemineului, din inimă și brațe iubinde….
Clar. E o logică în nehotărârea mea. Cum să alegi o parte, când tu vrei întregul?
În fața unei case doi pui chinezi mi-au întrerupt logoreea gândurilor. Mici și grăsuți. Unul galben, iar celălalt portocaliu. Râdeau fericiți, gâlgâiți și îndesați, cu fețe de lună plină. Cel mic a zis „Hi!” în direcția mea. M-am prins că nu cu mine vorbește, dar am intrat în joc. „Hi!” și-am râs. Au chicotit amândoi, și mai gâlgâiți, în pijămăluțe vesele de pui de Paști. Cel mare mi-a explicat peltic, haios că ei vorbesc cu „tata”, care tocmai cobora din mașină, în spatele meu. „Da, dar eu vreau să vorbesc cu voi”. S-a uitat rușinat în pământ, legănându-se rotund și descumpănit. Problemă de om mare. Cum să procedeze?
Mi-a rămas râsul pe buze și pe obraji. Am ajuns acasă. Am dat cu ochii de draft.
Să scriu. Ce să scriu? Ce-o ieși.
De fiecare dată când am citit postări cu miorlăială de Miorlăici pe genul vreau să scriu, dar nu am ce m-a luat șifoneala. Păi nu scrie dacă n-ai. Punct.
Da. Dar uite că se ia. M-a luat și pe mine.
Nah! Vreau să scriu. Ce?
E vară și e-un pic de august și-un pic de duminică. Și eu încă mă gândesc să spun ceva interesant. Mai e treaz cineva???