the-little-white-house-on-hwy-6-bob-salo[1]

Azi mi-am scos cumințenia.
Am purtat-o prea mult și… parcă nu mai îmi vine.
E o idee prea lungă… și prea largă….
Se inchide străns la gât, sufocând aripi de fluturi.
S-a lărgit de la atâta purtat…

Am scos cumințenia, am împăturit-o cu grijă,
Am așezat-o în cutia cu lucruri valoroase la care mă întorc din când în când.

Mi-am pus pantofii cu tocurile cele mai înalte, ca să îmi răsucesc spirala privirii în sfidare…
Nu. Nici măcar nu îmi placi, dar ai gust acrișor de gutuie
și printr-un accident mi-ai amintit de mine…

Uitasem că sunt frumoasă,
Că am picioare și sâni și buze…
Că pot purta orice culoare vreau, cu zâmbet asortat…
Că ochii mei pot clipi alene și sparge dorințe.

Locuiam mică și blândă într-o casă albă, plină de soare și… scriam.
Eram atât de transparentă, încât mă confundam cu pereții…
Cumințenia se mula doar când făceam mișcări bruște.
În rest se așeza școlărește pe genunchii ordonați în ascultare.
Ziua era împărțită în pătrățele identice. Aceeași mărime, greutate, gust și miros…
Jucam același șotron zilnic în rochia mea lungă și largă, bine încheiată până la gât.
Și eram iubită conștiincios și necondiționat, în porții generoase,
dimineața, la prânz și seara.

Azi mi-am scos cumințenia.

Am hotărât să port pentru o vreme
o inimioară desenată pe sânul stâng,
O palmă tatuată pe coapsă și un strop de parfum…

O fi bine?
O fi doar că-i octombrie?