Good-morning-smiley-coffee-cup[1]

Sâmbătă… M-am trezit zâmbind de prea mult soare. E dimineață și mi-e bine… Soarele a intrat printre jaluzele și perdele, până la mine în pat, pe sub pijama și pe sub pleoape. Îmi place răsfățul lui și mă întind ca o pisică somnoroasă. Dormitorul alb e o capsulă de lumină și căldură la aproape opt dimineața. E o senzație de fericire absolută. Soarele mă iubește și protejează. Mă preling fără zgomot în bucătărie să-mi fac apa cu lămâie, apoi mă întorc în pat. Mi-am luat telefonul să văd ce e nou… ce s-a mai întâmplat „în timp ce eu dormeam”. Sunt conectată cu România și-mi place să mă trezesc în zgomot de furnicar: mesaje, e-mailuri, postări, comentarii. Lumea e activă, pentru că acasă e ora prânzului.
***
El e mai leneș. Ignoră soarele și țăcănitul unghiilor mele pe tastatură. E parte din rutina dimineților de sâmbătă și-i place să mă audă. Se trezește mult mai târziu. Se uită cu un ochi la mine pe genul „n-ai somn?” Zâmbesc, dar degetele mele își continuă dansul. „Citește ce-ai mai scris.” Citesc. Râde… Știe că mă joc și-i place. Râdem.
***
Peste o jumătate de oră sunt în aceeași poziție, doar că am pus și muzică. Soarele și moliciunea patului și țaca-țaca, unghiile mele pe tastatură. Îmi aduce cafea și biscotti cu ciocolată. Răsfățul meu de sâmbătă dimineață. Îmi beau cafeaua în pat.
Mă uit la ceas… E aproape 10. Mă rup cu greu… mă îmbrac și ies la jogging.
***
Zona în care locuiesc e liniștită, cu personalitate, ruptă parcă de orașul și țara în care trăiesc. Majoritatea vecinilor mei sunt europeni în vârstă, ce păstrează cu sfințenie obiceiurile vechi, aduse cu ei în momentul emigrării. De multe ori am sentimentul că locuiesc într-un sat în România. Grădinile par surori, cu straturi de legume aliniate soldățește și pomi fructiferi. Oamenii sunt gospodari, nu au timp de animăluțe de companie, sau barbeque. Eu, cu frica mea de câini, total nejustificată, sunt liniștită, pentru că pot să alerg fără stres. Știu că e doar Chihuahua din vecini, care nu e niciodată afară (o lasă liberă în grădina din spate) apoi un Golden Retriever bătrân și încă un simpatic, nu știu ce rasă, cu o față fioroasă, dar care șade în poziție umană. Când îl văd mă pufnește râsul.
***
Pe strada mea gospodinele sunt neobosite. Au dispozitive ciudate în grădină pentru întins rufele, pe care le pun albe și scrobite la vedere, ca niște drapele mândre ale familiei. La început mă priveau ciudat: „cum adică alerg eu pe stradă? Am eu timp de asta? În loc să curăț grădina, sau să fac mâncare, sau să șterg praful, sau să orice… în casă?”
Acum îmi zâmbesc cu drag. Ne-am obișnuit unii cu alții. Eu cu obiceiurile lor super domestice, ei cu cineva care nu își dedică neapărat viața gospodăriei.
Vecinii mei stau în grădină de dimineața până seara. Au flori frumoase pentru că știu fiecare secret al grădinăritului și legume sănătoase pentru că observă fiecare mic strănut al roșiei. Dimineața, pe stradă miroase a pâine de casă, sau a zacuscă, sau a salsa. Gospodinele sunt albinuțe. Indiferent la ce oră ies, le văd zumzăind în stupul propriu, care lucește de curățenie și ordine. Și poartă toate un fel de uniformă. Un fel de mini-capot înflorat fără mâneci, care se termină sub buzunare.
Quasimo mă fluieră de câte ori mă vede. La început m-am speriat. Își bagă două degete în gură și scoate un șuierat puternic. Îl văd și-mi face cu mâna. Nu aude cu o ureche și nu realizează ce poluare sonoră face cu șuieratul lui de bună dimineața. Sunt așa de drăguți vecinii mei harnici. Uneori mă trezesc cu ei la ușă cu pizza de casă, ori smochine proaspăt coapte, ori salsa caldă încă. E un chin să crească smochine din cauza climei diferite. În timpul iernii îngroapă în pământ pomii, să nu înghețe, iar primăvara îi scot la soare și lumină. Și sunt ditamai smochinii.
Multă muncă pe strada mea. Doar eu am timp să scriu și să alerg.