Azi era să mă ia vântul. La propriu.
Trebuia să ajung undeva la o anumită oră. M-am uitat pe Google maps și am văzut că e aproape, 12 minute de mers cu mașina. Nu am pus la socoteală traficul și căutatul parcării, așa că am pornit prea târziu. Mers ca o furtună, parcat, plătit și aproape alergat spre clădire. În drum, când a început un țârâit rece, mocănesc, mi-am dat seama că uitasem umbrela în mașină și voi ajunge sub formă de mâță plouată. M-am întors repede, luat umbrelă și viteză. Mai aveam 2 minute, drumul până la intrare și o zonă labirintică de străbătut în interior până la locul cu pricina. Nici superwoman să fi fost nu aveam cum să ajung la timp.
La doi-trei metri de mine o bătrânică cu baston. Eu, grabă mare, dar cu umbrelă. Ea, fără. Nu m-a lăsat sufletul să o văd cum luptă cu vremea, așa că am luat-o sub umbrela mea.
Dar a pornit un vânt! În viața mea nu am trăit așa ceva!  Mi-a răsucit și rupt umbrela-n mână ca pe-o surcea, mai s-o pocnească peste față pe biata femeie pe care am dorit să o ajut.
Aerul rece m-a pleznit, blocându-mi căile respiratorii. Nu am mai văzut nimic. Așa trebuie să se fi simțit doar Ana lui Manole, însă eu nu aveam motivația ei… că „Manole” al meu era la serviciu la căldurică, fără habar că eu mă bat cu forțele naturii…
Pe lângă faptul că jetul de aer puternic mă sufoca, abia mi-am ținut echilibrul până am intrat în clădire, unde am ajuns bineînțeles târziu, udă și cu părul vâlvoi.
Și-acum mă gândesc: dacă m-ar fi luat vântul, oare unde m-ar fi vânturat?