Lipa-lipa în șlapi cu țepi, de-ai mei, de acum o sută de ani. Mama păstrează tot ce e al meu. Îmbrăcată într-un prosop, după duș, intru în camera ce-mi tăinuiește toate amintirile. Am sentiment de dimineață. Dar nu e. Sigur, undeva pe glob și în mintea mea e. Camera mare și solidă cu două geamuri imense cu rolete (jaluzele) groase din lemn masiv mi-au izolat somnul de zumzăiala universală. Mama a scos telefonul din priză și pedepsit pe Blackie cu lesă, departe de urechile mele.
Câtă liniște și dragoste…. Palpabile. Cătușele problemelor au rămasa acasă – peste ocean, în Arțaria mea agitată. Aici sunt doar copilul părinților mei, nepoata bunicii mele (nici nu sunt sigură dacă asta e ordinea, sau invers), soră și verișoară, mătușă și nașă, fină și prietenă. De o mie și una de ori prietenă.
Am trecut prin bucătărie. E un amestec de arome…. Dovleacul care se coace în cuptorul aragazului, amestecat cu miros de vanilie și ciocolată și friptură și pâine proaspătă și cafea. Întotdeauna mi-e dor de dovleac copt. Nicăieri nu e dovleacul ca acasă…
Oglinzile mă mângâie, sunt subiective, păstrează imaginea mea veche… Țin cu mine. M-au privit întotdeauna și îmi știu toate secretele. Toți fluturașii care au trecut din când în când pe aripile pleoapelor mele căprui. Toate tainele inimii le-am respirat în apa lor generoasă.
Dragostea și liniștea patinează fiecare muchie a mobilei din camera mea, culoarea pereților roz-mov, pe care ai mei o împrospătează de fiecare dată când zugrăvesc, pentru că eu am ales-o cândva. Pe tablourile, unele copilăresc pictate prin clasele primare. Pe toate obiectele care m-au înconjurat și mi-au aparținut, pe care mama le păstrează cu dragoste încăpățânată.
***
Telefonul sună. Mereu. Puțină lume știa că vin, dar toți au aflat că sunt acasă.
Mătușa (una din surorile mamei) îmi urează bun venit și râde, îmi spune cum, mică fiind, uram apa. Că mă spălau în țipete, iar bunicul pleca rușinat de acasă, să nu creadă cineva că mă torturează, să mă omoare. Nu-mi amintesc. Cred ca eram foarte mica. Mi-or fi băgat săpun în ochi? Am fost rea? Nu știu. Dar au multe amintiri cu poznele mele.
Azi ador apa. Sunt taur de… apă. Aș putea locui în apă.
***
Clujul e calm, e armonios. E arhitectural. E elegant. E al meu. Simt prin toți porii acasa. ACASA. A mea. Oamenii sunt calzi și frumoși. Oare România mea e alta?
În geam la bucătărie mi-a zâmbit o boabă de zmeură. Da. Mă cunoaște. E zmeura de acasă, lăsată special acolo să-mi râdă și să-mi spună și ea bine-am venit acasă.