A fost odată, ca niciodată…
Povestea începe cu… mine. Trebuie să recunosc că sunt o fricoasă. Teamă mi-e de tot ce mișcă, de la furnici, la elefanți. Dar îmi sunt dragi animalele. Iubesc de la distanță leii și tigrii, câinii furioși… și de aproape pe cele mai fricoase decât mine.
Se spune că prima impresie e covârșitoare. Drept. Dar uneori te poți înșela.  Cel mai bun exemplu sunt noile mele prietene, care, în prima secundă mi-ar fi putut provoca, cu ușurință, un atac de cord .

Însă părerile de început s-au schimbat atât de mult, încât la plecare aș fi dat orice să duc măcar pe una cu mine acasă.
Ele (iguanele) smaraldii și lucioase, politicoase și caraghioase, șmechere, dar foarte bine crescute, de fapt, ca să respectăm adevărul-adevărat… foarte verde crescute, unele dând chiar în nuanțe ruginii, au fost deliciul meu în Mexic.
După spaima inițială, realizând că nu se știe cine de cine s-a speriat mai tare, mi-am zis că e cazul să încerc o relație cu îndesatele reptile colorate. La început ne-am studiat reciproc. Ele din copaci, de după frunze mari, mă spionau și studiau în detaliu. Nu prea înțelegeau ele de unde să mă ia. Cred că impresia generală despre mine a fost până la urmă ok. Inofensivă. Dar cumva nu le era suficient. Așa că, înțelegând și eu că o relație presupune muncă din ambele direcții, am încercat să le cuceresc bunăvoința cu vorbe și… pâine.

„Hmmm. Pâine??? Așa ieftină mă crede? (s-o fi întrebat domnișoara de smarald). Nu prea cred”. Și mi-a întors țâfnoasă coada, ușor ofensată, de intenția mea prost înțeleasă. (O fi interpretat darul meu drept mită?)
Dar, văzând că am bunăvoință, și fiind în general deschisă relațiilor noi, a început să-mi arate mai mult interes. Poate originea mea românească i s-o fi părut mai exotică? Nu știu.

Și s-a apropiat, s-a apropiat
Dar s-a întors dezamăgită, văzând că și curajul meu, e oarecum… limitat.

M-am tot gândit ce să fac și am reparat oarecum relația, care era cât pe ce să…

„Hmmmmm!!!! Ești prietena mea cea mai bună! Jur! Te iubesc… mai ai cartofi prăjiți???”
***
Cu unele am început să mă joc de-a v-ați ascunselea. Dar, dacă se întâmpla să le găsesc (nu foarte des), se  supărau pe mine și nu recunoșteau în ruptul capului.
Concluzie: Iguanele sunt foarte orgolioase.

„Nuuuu! Nu m-ai găsit! Sunt o frunză… ”

„Nici pe noi!!! Suntem iarbă!”

„Eu nici nu mă mai joc!”
***
Seara, restaurantul se aranja frumos în așteptarea oaspeților. Câte una, mai nerăbdătoare și mai flămândă:
„Hei! Chelner! Ce avem la cină?”

Prima sosită:

„Grăbiți-vă! Au pus și decorațiile pe masă. Hai, mai repede! Se răcește mâncarea!”

„Venim, venim. Ce atâta grabă! Ufff!!! Canicula asta de decembrie!
Cine se uită la noi? A! Tu, românca de la piscină. Cu tine ne-am jucat. Hai, vino și tu la masă. Au cartofi prăjiți!!!”

„Ăăăăăăă…Am venit! Unde-i mâncarea? M-am înverzit proaspăt pentru cină…”

„Uiteeeeeee! Au adus pentru noi turnul Eiffel de la Paris…. Eeeee! E mare!” și a început să cânte într-o franceză fără pic de accent:
„Comment ça va
Comme ci, comme ci, comme ci, comme ça
Tu ne comprends rien à l’amour
Restez la nuit, restez toujours Comment ca va?”

Concluzie: Iguanele vorbesc mai multe limbi străine, printre care și franceza, de asemenea știu cântece și poezii.
***
Eu… n-am profitat de invitație. M-am retras ușor, în vârful picioarelor, și-am încălecat pe-o șa…
***
Aici ninge. Vreme de povești pentru băieței și fetițe…