Mi-e bine! Muncesc la un soi de nesimțire. Ninge de se rupe cerul. Azi nu gândesc.
Cum să nu se poată?

Azi vreau să fiu ne-simțită. Să stau în banca mea, mai precis pe colțul meu de canapea și să nu gândesc. Azi e bun orice vine. Accept. E ziua mea de da, fără dar (că de obicei așa-mi vine: „da, dar…”
Nu hotărât întrebării, soluției, demonstrației, introspecției, adevărurilor existențiale…
Azi e zi de nu-mi pasă.
Acest soi de ne-simțire vine la pachet cu un zâmbet tâmp, a la Gioconda, ar zice ceilalți încercând să-l descifreze.
Zi de ne-simțire. Doar eu și zăpada populăm planeta. Restul e butaforie. N-ai cum să iubești, urăști, suferi, sau să-ți fie dor de niște desene de carton.
Sufletul e pe pilot automat, trupul perpetuum mobile, inima în vacanță.
Azi mi-am decretat stare de ne-simțire. Pauză. Punct.
Vocile celorlalți, zgomot de fond. N-aud nimic!

Aș zice: ține-mi, Doamne nesimțirea, ca ochiul să nu mai păcătuiască în lacrimă!

Azi e stare de I don’t care și je m’en fiche, sau în traducere liberă e ziua lui mi si rupe.