Am văzut pe fb această fotografie, iar dedesubt, un cârnat lung de comentarii leșinate cu „au” și „vai” în coadă.
N-am rezistat tentației de a o aduce aici să vă întreb și pe voi ce credeți.
Voi fi fiind eu singura picată din Marte care cred că… sufletu’??
Dacă nu-i chimie, fizica moare înainte să se ajungă la revelația serafică. Zic.
Păi, dacă purtătoarea de suflet ales are 200 de kilograme, mustață și numărul 42 la picior? Parcă… nu prea. Sigur, ea are suflet frumos și probabil nici o vină că… Doar nu-i sora Cenușăresei să-și taie lăbuța…
Dar chiar poate un bărbat să viseze cu ochii deschiși la sufletul adoratei, făcând abstracție de fizicul pe care aceasta îl poartă cu mai multă, sau mai puțină grație? Îi piere pofta de mâncare din cauza fluturilor albaștri din stomac ce fâlfâie (fâl-fâl-fâl) înnebuniți de poezie?  Arde de nerăbdare s-o atingă, s-o adore, s-o iubească?
Nu fuge el după prima impresie, înainte de a apuca ea-ua să-și dezvăluie profunzimea sufletească?
***
Nu dați cu pietre!!! Sufletul e ceea ce contează la sfârșitul zilei, când e ora de matematică și se fac socotelile. Nu stai cu o poză frumoasă și forme apetisante. Că, dacă-i hâd sufletul, nici nu-i mai vezi ochii fascinanți și picioarele până-n gât.
Doar că examenul inițial se dă la… chimie. Sfânta primă impresie. Părerea mea.