Zahăr pudră pe acoperiș, pe mașină, pe copăcelul strâmb din fața casei. Am zis că-l îndrept, dar e mai încăpățânat decât mine și crește așa, șui, ca și când ar vrea s-o ia la fugă. Lumină crudă trezită la viață dis de dimineață. Pornesc motorul, să se încălzească puțin mașina. Farurile, becul de deasupra garajului, felinarele de pe stradă împung catifeaua nopții, jucându-se metalic sticlos  cu albul zăpezii. Nu pot să cred ce văd…

Fulgii de nea sunt amestecați cu praf de stele. Măi să fie! S-o fi spart iar vreo stea? M-am apropiat și mi-am pus ochelarii… Nu. Nu a răsărit soarele încă. E dimineață crudă și brrrrr… Nu știu câte grade-s, dar mi-a înghețat nasul. În mod normal aș fugi în mașină, înainte să mă înhațe iarna într-un hug bear. Dar ceva se petrece în dimineața asta. Ignor acele de ianuarie din obraji, buze, urechi… Mă uit în jur ușor intimidată.
Numai de bine despre iarnă…. Sper că nu m-o fi auzit când îi doream să se mute în Florida. Măcar un an să ne șteargă din calendar.
Vezi? Nu m-am gândit la praful de stele. Așa sunt eu pe repede-nainte. Dar fără pulbere de stele nu funcționez.

Am întins palma și mi-am umplut-o cu pulbere astrală. Culorile metalizate se întretaie, modificându-și structura în fracțiuni de secundă. De fapt nu sunt nuanțe ci străluciri, bucăți infime de lumină. Ochiul le percepe și el cum poate, după unitățile de măsură știute. E praf de stele. Clar.

O femeie minunată, cu condei de condei (cât de frumos le arăduie!) mi-a spus că i se oprește ceasul când mă citește. Mi-a făcut ziua. Ea și praful de stele. Și ziua de joi. Nu vreau să pierd cuvintele ei, de aceea le colectez aici, acum, împreună pulberea-sclipici, cu ziua de joi și îmbrățișările colectate.

Cică e hug day. O fi!

O îmbrățișare caldă pentru voi. Joi de ianuarie.