Azi am primit unul dintre cele mai mari și adevărate complimente. Care mi-a făcut nu doar ziua, ci întreaga săptămână. Un compliment serios venit de la un gentleman adevărat, nu spus din vârful buzelor. Henry, vecinul meu neamț a trecut pe la noi. E unul din preferații mei, un personaj foarte simpatic, drept la statură, cu ochi jucăuși, politicos și glumeț. Eu eram la bucătărie, tocmai terminam de făcut supă de găină. Surprinzându-i privirea pofticioasă, l-am întrebat dacă dorește și a acceptat, spre surprinderea mea. Că e neamț, și ei sunt un pic mai reținuți. Că era supă și nu o bucată de prăjitură. Adică… parcă supa cere un pic de intimitate. Nu?
A mâncat cu poftă și mi-a spus că așa o supă bună n-a mai mâncat din copilărie, că e fix cum o făcea mama lui. Știind ce delicii culinare ies din mâinile Irmei, complimentul m-a atins. Adică venea de la un cunoscător.
Gătitul e una din pasiunile mele, descoperită târziu și mai mult din nevoie. Acasă mama nu m-a pus să gătesc. M-a lăsat în lumea mea populată de cărți, doar de vreo două ori mi-a rupt niște cărți în fâșii atât de mici, încât nu am mai reușit să descopăr nici numele autorului. Dar au fost excepții de la regulă. Ea avea ce-avea cu goblenurile. Îmi dădea un fel de normă, să cos de acolo până acolo. Le urăsc cu pasiune și azi. Dar aia era norma mea. Puteam să citesc, ori să merg la joacă, doar după ce terminam postata de etamină. Excepția erau clătitele. Nu-mi plăcea gustul lor (nici azi nu mă dau în vânt după aluatul acela cleios) dar mă fascina oarecum tehnologia. În rest pauză mare. Foarte mare. Tata era disperat că „ti-i mărita și tu nu știi să faci un ceai”.
Eu aveam două mari și late argumente:
Primul, că nu aveam nici o intenție să mă mărit. Și nu aveam. Dimpotrivă. Nu mă interesa deloc povestea aceea cu mirese etc. etc.
Iar al doilea: chiar de s-ar  fi întâmplat dezastrul cu măritișul, respectivul cu siguranță va fi dotat cu două mâini, ca și mine.
Bunicii își făceau cruce. Dar nu aveau cu cine să vorbească. Eram hotărâtă, convinsă și convingătoare. Un eventual soț nu popula visurile mele, iar ei nu aveau ce face, dacă pacostea de mine fusese repartizată fix în curtea lor.
Mama avea, fără vreo bază, convingerea că voi ajunge la rândul meu să gătesc. Nu știu cum, dar intuiția ei feminină a funcționat. Așa că de la marea performanță de a pune un ou la fiert, uitând complet să adaug și apă (explodează. Oul pus la fiert fără apă explodează!) am ajuns, nu doar să gătesc foarte bine absolut orice, dar să-mi și placă.
Sigur că la baza acestei pasiuni a stat… cine credeți? Nevoia… care te învață. Aveam două opțiuni: să mor de foame, sau să pun mâna la treabă. Pentru că nu pot mânca decât ce îmi place și… nu prea îmi place…
Gătitul și  nutriția sunt printre pasiunile mele și mă gândeam să adaug aici o rubrică, dar consultându-mă cu câțiva prieteni, am ajuns la concluzia că aș transforma blogul în varză.  Oricum, profit să pun mai jos niște poze cu un concurs la care am participat – un concurs dietetic, cu un număr destul de mic de ingrediente și de opțiuni, unde mi-am lăsat imaginația să zburde, pentru că alegerile erau limitate și meniul fix, așa că am mizat pe culori, pe flori, pe rațe, pe ce mi-a ieșit în cale. 🙂

This slideshow requires JavaScript.