Câte o zi e perfect rotundă. Se învârte ca un disc silențios îmbujorând dimineața. Începe cu micul dejun și cafea, apoi cu o primăvară extrem, dar extrem de neserioasă. Duminică a nins și acum pretinde că e vară. Zece kilometri de jogging și întâlniri cu personaje fabuloase: prințul transformat în broscoi.

În apă un castor își făcea baia de dimineață, lopătând netulburat de indiscreția celor care treceau podul. L-am admirat și mi-am zis: „Asta da filozofie de viață. Până la urmă gura lumii oricum e slobodă și nu-i poți mulțumi pe toți”. Și mi-am zis să-i urmez exemplul.

Căprioarele ca de obicei mișunătoare și grațioase. Mi-a spus un domn că le plac merele. Good to know…

Pe pod două prietene se confesau. Erau atât de adâncite în ciripito-conversație că nu s-au tulburat de prezența umanoizilor.

La lac… ca la piață. Păsăret gălăgios. Prietenos. Prea. O poveste de dragoste în fază incipientă care, se vedea clar că pornește cu stângul: un el prea frumos și orgolios. Și o ea cam modestă și hărnicuță și praf de îndrăgostită. El e cel colorat.

Dânșii: fiorosul mic și gălăgios și fiorosul mare și cam nepăsător… Nu erau ei prea hotărâți dacă ne ceartă că trecem prin apropiere, sau pentru că refuzăm categoric să ne jucăm cu ei.

Azi a fost zi de plajă, deși duminică seara a viscolit. Am avut așa… vreo trei ore și jumătate de iarnă.
Apoi s-a răzgândit și și-a dat drumul direct în vară. Pomișorii din grădină sunt total derutați. Pur și simplu stau cu respirația tăiată, că nu mai înțeleg nimic. Înmuguresc întrebător către mine. Eu… fluier. Ce să zic? Și mă joc: lumini și umbre:

În parcul-pădure a răsărit culoarea, brusc. De ieri până azi.

Iar seara a venit mult mai târziu, pentru că ziua a fost mai lungă parcă. Jur că nici nu-i venea să se termine, de aceea, la final a fost așa, un joc de-a v-ați ascunselea cu soarele.