Cică e ziua dorului. Zi la orice… ziua tocului de la pantof și a șiretului de la baschet…
Ziua dorului e un fel de parastas. Dor înseamnă durere, absență, dorință amânată, sau interzisă. Ce sărbătorim?
Eu propun o lege: ziua dorului să fie sărbătorită cu cel/cea/cei/cele de care ți-e dor. Obligatoriu.

Să facă bine statul să pună mâna și să dea  gratuit bilete celor de care ne e dor și să-i oblige prin lege să fie în ziua dorului la noi, cu noi, pentru noi… Dacă nu vor, dacă dorul e unilateral, să le pună pistolul la tâmplă, sau să-i amendeze, să le pună în fața ochilor negru pe alb o lege: „În conformitate cu… sunteți obligat/ă să vă petreceți ziua/noaptea cu numitul/a……  Cum de ce? Pentru că îi este dor.” Și dacă refuză să fie aspru pedepsit, în anumite cazuri chiar condamnat la moarte. (Depinde de felul și intensitatea dorului).
Cu cât gradul de rudenie este mai mare, cu atât pedeapsa mai mică… (adică să fie și excepții de la regulă).

Eeee!!! Complicat. Păi dacă-i dor…. să nu mai fie!
Că de-aia e ziua dorului. Nu?

Azi nu e ziua dorului. E vineri 13 și golul acela cu nume de dor din familia lexicală a dorinței e la fel de prezent, cum a fost ieri și cum va fi mâine. Dor… Ce prostie!
Eu vreau să sărbătorim uitarea, ne-simțirea și nepăsarea. Să ne gândim mâine la dor. În fiecare zi să amânăm pe mâine gândul dor-dorință-neputință. Așa, pe model Scarlett O’Hara.
Când dorul își ițește urechiușele să lipim repede peste el un plasture cu ne-dor. Și să uităm. Să ne vedem de ale noastre fără el. E total inutil. Plus că așa frumușel, alcătuit din trei litere, clar are conotații negative și umezește. Ochii. Din când în când.

Nu vreau o zi a dorului, deși, recunosc, sună bine. Muzical.