Cred că v-ați făcut o idee despre mine și știți că vorbesc. Adică nu tac.
Vorbesc cum pot. Adică și sonor și în scris și în gând. Și prin somn mi se întâmplă. Eu zic că suficient. Alte păreri nu mai ascultați. Că de-aia avem gură să vorbim. Și să tăcem doar când e cazul. Dacă e. 🙂
***
Acu’ tot îmi iau avânt să scriu. Și tot bat pasul pe loc.
De ce? De ce! Știu eu de ce…
Că am prea multe și nu știu de unde să încep. Hai să-ncerc cu începutul.
Ba mai bine cu sfârșitul. Poate iese mai rotund:
Cel mai bine e acasă. Colțul meu de univers. Azi țârâie un pic de ploaie. Mă bucur. Pentru vegetația din jurul casei.
Nu sunt bună la grădină. De fapt dacă aș fi extrem de sinceră ar trebui să recunosc că sunt un dezastru. Nu zic că nu fac. Fac. Dar pentru că trebuie, nu pentru că nu mai pot de drag.
(Când o aud pe Fernanda, vecina mea, „Whaaaat are you doing?!”, zic „Oops, în gând, iar am gafat”.)
Însă am boală pe estetic, mă zgârie să nu fie totul frumos în jur. Nu îmi plac imperfecțiunile, mă obosesc lucrurile alandala. În casă, sau în afara ei.
Așa că fac tot ce pot și cât pot. Dar grădina nu e printre pasiuni. Lista mea de pasiuni e așa de lungă… grădinăritul pur și simplu nu mai încape. În plus, nu-mi plac chestiile repetitive, care par zadarnice. De ce să plivești buruieni, dacă în două zile sunt la loc?
Însă grădina îmi dă bucurii. Mă fascinează surprizele ei (excepție fac buruienile).
Anul trecut am plantat flori. Și semințe și răsaduri. Au ieșit. Nu vă spun aventurile de-a recunoaște florile de buruieni, și grija mea pentru o buruiană pe care m-am încăpățânat să o cred floare, pentru că era frumoasă. În ciuda tuturor opiniilor altor persoane.
Anul acesta am fost în vacanță. După zece zile de absență, grădina a înverzit brusc. Cireșul a făcut precum găina babei, adică a produs una bucată cireașă.

Mărul e mic și grăsun cu multe mere, dar fiind așa de tânăr parcă nu am încredere că-și duce misiunea până la capăt. Gutuiul e stăpân pe situație, deși a fost foarte oropsit. E adus din România, plantat în grădina fostei case și mutat o bucată aici. Dar a prins curaj și e șef de trupă. Iar prunul, deși doar înfrunzit, e bogat și ne face cu ochiul a prune de țuică.
Florile, iarba, toate se răsfață în grădina mea, dar surpriza cea mare a fost o tufă mare, ieșită parcă peste noapte în rondoul din față. Și când a dat floare m-a topit. Sunt Lupine, florile care înfloresc de ziua mea și pe care mama le numește ca pe mine, acasă. Anul trecut am aruncat eu ceva semințe, au ieșit niște frunzulițe nehotărâte fără floare. Apoi s-a lucrat în fața casei. Uitasem de ele. Dar când am venit din vacanță au izbucnit în fața mea cu un „La mulți ani!” violet. Nu-i așa că nu există flori mai frumoase? Eu așa zic. 🙂