Am mușcat dintr-un biscuit, un soda cracker uscat, banal, făcut din făina și apă, fără sare, fără și fără, și m-am pus  pe bocit. M-a pleznit un dor în stomac și în moalele capului. Așa, brusc. Fără preaviz. Mi s-a făcut dor de bunica, de ai mei, de casă, de mine din trecut… cea din trecut… Un dor care m-a rupt în două… Gustul mi-a năzărit în minte o ceva de aluat uscat pe care o făcea bunica pe sobă, pe „ploptăn,” cum zice ea… Nu mai știu ce,  nici cum se numea… e tare înșurubată în mine amintirea cu pricina… Dar gustul a pornit o ploaie puternică… Cu tunete și fulgere… cu fluturi cenușii, cu aripi dureros de active… Cu icnete… cu necaz…

Și dintr-o dată n-am mai vrut să locuiesc pe strada mea cu oameni pașnici. Nu am vrut să mai văd fețele prietenoase ale străinilor civilizați de toate culorile, cu care mă întâlnesc de câte ori ies din casă. Nu am mai vrut căprioare și iepurași și gazon perfect îngrijit… nu am mai vrut nimic din universul meu, construit migălos, aici peste ocean…
Pe strada mea cu nume DEPARTE…

Doar să fiu acasă. ACASĂ. Să simt mirosul din bucătăria mamei, să aud vorba blajină a bunicii și râsul ei presărat cu primăvară… să aud glumele spuse de tata…. Să fiu pur și simplu… acasă.

Mai târziu, tot azi, am vorbit cu mama la telefon (ca în fiecare zi). Mi-a spus că bunica e bolnavă rău. Că de o zi nu mai mănâncă…  E la pat… bunica…