Ca orice femeie cu cont feisbucist primesc o mulțime de abordări mai mult sau mai puțin îndrăznețe, mai inspirate, sau mai expirate, mai inteligente, sau toante de-a dreptul.

Scriind e oarecum firesc să fiu în contact cu persoane care mă citesc. Îmi asum cu drag și îmi face plăcere infinită. E o minune ca vorbele mele să atingă suflete, să le oprească o clipă, să le atragă atenția asupra gândurilor mele. Doar pentru că eu m-am întâmplat să spun ceva. În condițiile în care lumea geme de vorbe înșirate, meșteșugit învârtite, desenate, croșetate, răsturnate și zburânde…

(Pentru mine) e un miracol că tu, acum, în secunda asta mă citești.

Și te iubesc, pentru că îmi iubesc literele, iar dragostea mea reverberează spre tine, se izbește de sufletul tău, care îndrăgește  literele mele. E precum circuitul apei în natură.

De aproape doi ani (în septembrie) de când am blogul, și de un an și un pic (contul de fb – apendice blogului) am cunoscut o varietate de persoane fascinante, cu unele având afinități incredibile. Pe lângă ele s-au strecurat și personaje aflate în căutarea fericirii virtuale, care, în momentul în care îmi studiază poza de profil și citesc alături „măritată” li se petrece fenomenul de „je m’en fiche”, în traducere liberă „mi si rupi”.
Trăim într-o societate modernă, unde acest lucru își pierde semnificația și conotația. Doar că eu l-am pus (deși inițial nu am vrut să afișez date personale) tocmai cu scopul de a mă pune la adăpost de „căutătorii de comori”. Că nu-s. Nici comoară și nici singură. Și nici nu voi fugi de-acasă cu vreun Făt-Frumos îndrăgostit lulea de sufletul meu nepereche.

Pe de altă parte nici nu pot condamna extrem acest lucru. Bărbatul e născut vânător, iar „datoria” de a încerca e programată genetic. Dacă jumătatea lui se află de fapt în curtea altuia? Eee? Și asta e o variantă.

Aș putea înșira o colecție vastă de reacții ale domnilor refuzați care mi-au provocat rând pe rând: râsul, simpatia, mila, sau nervii. Cu spume.
Că eu sunt civilizată. Și diplomată. Jur. Am „poezia” mea că pagina mea nu e personală, că nu am timp, că bla-bla-bla…

Sigur, cu cât abordarea e mai puțin ortodoxă și mai stupidă, cu atât munca mea e mai ușoară. Tai din start orice tentativă cu „pupic dulce”, emoticons cu inimioare, floricele, șoricei care-și dau duhul ținând în brațe inima palpitândă, ciupercuțe înamorate, elefanți ghiduși, șmechera întrebare: „ce faci?”, complimentele, diminutivele (pe care nu le suport) sau întrebările mai mult sau mai puțin personale, cu care sunt mitraliată.
Aici e ușor. Tai fără durere. Nimeni nu suferă.

Unde trebuie să vorbesc, înseamnă că domnii respectivi și-au făcut temele, iar eu (Doh!) m-am  prins la… doișpce trecute fix.
Dar, cum spun, nu-i condamn. Fiecare cu treaba lui.

Însă sunt supărată pe mine: cum, frate, să accept de PATRU ORI aceeași persoană? Să nu-i țin minte numele și mușchii afișați mândri pe pagina de profil?
Hai că se întâmplă o dată, de două ori, hai și de trei ori că deh… părul lung și mintea… (deși l-am tăiat – părul, nu mintea).
Dar a patra oară să se năpustească asupra mea aceleași flori nervoase, aceiași pupici diabetici și inimioare în ploaie, aceeași dragoste „sinceră” și vibrantă?
Acu’, eu mă întreb dacă și el stă la fel de bine cu memoria, ținând cont că îmi cere prietenia a patra oară, în condițiile în care l-am tăiat de fiecare dată de pe listă, fără să răspund.
Eu? Accept tot ce-i românesc, fără prea mare selecție, că în românește scriu. Nu studiez profile, iau așa, cum vin…

Dacă o mai comit și a cincea oară, mă las de virtual. Că până și aici, cu toată mura pe care o primim cu grație în gură, tot trebuie făcută un pic de gimnastică cu neuronii. Nu?