Tags

, , , , , , , , , , ,

pol.

Vacanța braziliana a debutat cu stângul și s-a terminat cam de o sută de ori mai prost. Însă între coperțile primei zile și ultimei seri, a fost un interval de vis, genul de vacanță cu personalitate, care te marchează într-atât, încât devine punct de referință pentru vacanțele ce vor urma. (Voi reveni cu traseul din Rio).

Eu am trăit fericită fiecare moment. Ochii au fost fascinați de imagini și informație, papilele gustative invadate de bucătăria lor tradițională, sufletul a absorbit exotism, culoare și muzică la spectacole, iar trupul s-a simțit răsfățat pe plaja argintie, de valurile oceanului, destul de nărăvaș în luna de mai tomnatic.

Azi am văzut o fotografie, și din cauza asta, ultima seară a ieșit la suprafață ca uleiul deasupra apei, sărind ordinea cronologică a evenimentelor.

Trebuie să spun că toată lumea ne-a avertizat asupra violenței din Rio: prieteni, cunoscuți,  necunoscuți, recepționeri de la hotel etc. Până și un polițist m-a oprit pe stradă și mi-a spus prietenește că ar fi mai bine să-mi scot de la gât tentativa de lănțișor de aur pe care o purtam. Însă eu, trăind în bula mea roz, unde toată lumea e prietenoasă și cerul albastru și soarele cu happy face (chiar și când plouă), am ignorat cu grație sfaturile primite. Pe o ureche mi-au intrat (dacă au intrat) și pe cealaltă au ieșit netulburate.

E drept că, mergând de la aeroport spre hotel, am văzut cartiere care-și țipau strident sărăcia dezgustătoare, tavele cenușii înșirate ciudat, într-un chin arhitectonic pieziș, plantate direct în piatră, toate împestrițate cu fețele oamenilor, sugestiv amprentate de combinația dintre durere, cruzime și lipsă.

Odată ajunși în Copacabana, ochiul a fost spălat imediat, cel puțin pe moment, de imaginile nefericite, văzute din mersul taxiului și inundat de luxul și tihna respirate armonios de peisajul urban,  de culorile oceanice și bucuria turiștilor, asortați și ei cu mediul în care se scălda o iluzorie perfecțiune.

Zilele au fost pline. Am umblat mult și făcut mii de fotografii. Ajungeam târziu în noapte la hotel și nu apucam să-mi descarc pozele în laptop, deși îmi propuneam zilnic asta. Adormeam frântă în drumul spre pernă.

În ultima seară am zăbovit mai mult, ne-am plimbat pe mal, am ieșit din Copacabana și trecut în Leme, zona mai modestă, din vecinătate. Doream să ajungem cât mai aproape de Sugar Loaf Mountain.

Plaja se întindea leneșă în fața noastră: o negresă mică, delicios de serioasă, se juca în nisip. Purta un costum de baie roșu cu buline albe, care contrasta perfect cu ciocolata pielii. O pereche de îndrăgostiți se sărutau, absenți la trecătorii, tot mai puțini, ce-i drept. Era atmosfera aceea caldă de vacanță, în care te abandonezi cu totul. Printre cei care mi-au atras atenția a fost și un bărbat scund, cu tricou albastru, așezat pe nisip. Părea că se odihnește. Era măsliniu, cam așa cum sunt țiganii neaoși la noi și era complet îmbrăcat, distonând cu lumea din jur. Nu părea turist. Dar nu am dat importanță detaliului.

După vreo trei kilometri am ajuns aproape de Sugar Loaf Mountain. Eu nu mă puteam dezlipi de ceea ce vedeam, deși se înnopta cu repeziciune, iar noi eram departe de hotel. Era ultima seară…

Ne-am întors pe același traseu, tot pe malul oceanului. Tot fără grabă. Era o noapte calmă, luminată feeric de o lună clară, ca un felinar puternic. Nici nu am observat că rămăsesem singuri: doar noi și oceanul. Făceam poze nesătulă, să prind fiecare nuanță, fiecare schimbare.

Foarte aproape de Copacabana, într-o porțiune mai pustie, în fața noastră a apărut de nicăieri bărbatul acela, pe care-l văzusem odihnindu-se îmbrăcat în nisip. Ne-a vorbit calm. Nu am înțeles cuvintele, dar am priceput sensul și mi-a înghețat sângele-n vene, pentru că tot de nicăieri au apărut încă trei indivizi. Trei negri mari, urâți, cu privire agresivă. Iar pe platforma de nisip de lângă plajă se mai vedeau încă trei, cei care supravegheau să nu se apropie vreun intrus, în timpul „operațiunii”.

Bărbatul care ne-a vorbit era mic de statură și hotărât. Părea șeful.
Totul s-a petrecut halucinant de repede. Nu era nici țipenie de om în jur. Ceva mai departe zumzăia strada, plină de restaurante, turiști, muzică, lumini. Absurd de aproape și totuși atât de departe.

Eu am la telefon o husă roz din piele, cu o curelușă, pe care o țin la încheietura mâinii. Poate fi ușor confundat cu un portmoneu. Unul dintre negri a încercat să mi-l smulgă. Dar nu l-am lăsat. Nu eram eu necăjită neapărat de telefon, însă nu apucasem să descarc pozele. Nu m-am gândit la altceva. Eram disperată că toate fotografiile de vacanță se duc. Știu, stupid. Dar în secunda aceea a fost grija mea cea mai mare.

Mi l-a smuls cu violență rupându-mi curelușa, iar când ochii ni s-au întâlnit m-am cutremurat. Privirea lui nu părea umană.
În secunda în care s-a apropiat de mine „animalul,” soțul meu a sărit să mă acopere cu trupul și brațele lui. Instantaneu, cu un click metalic, a apărut un cuțit cu lamă mare.
Nu pot să descriu șocul, spaima, disperarea, neputința….

Am început să țip și să plâng în același timp. Au vrut să tac, îi deranjam. Dar nu puteam. Gura mea scotea sunetele independent de creier, iar ochii îmi erau hipnotizați pe lama cuțitului. Nu îmi era frică, pentru că nu aveam putere să îmi fie frică. Eram desființată, transformată în obiect fără voință, fără putere, fără drepturi. Nu am gândit pe moment crimă, ori viol… nu am gândit nimic.

Ca un leitmotiv repetau una-ntruna „money, money, money”.
Șeful s-a așezat calm pe nisip, obișnuit deja cu sunetele pe care le scoteam, și a controlat cu minuțiozitate fiecare obiect din geantă de plajă.

La sfârșit s-au înțeles între ei, apoi mi-au înapoiat telefonul (am aflat mai târziu că evită să ia telefoane, pentru că pot fi ușor localizați și prinși).
Ne-au lăsat să plecăm repetând de câteva ori și arătându-ne cuțitul: „No polizia!”

Am ajuns la hotel și am povestit ce am pățit. Dar nu au sunat la poliție, nu s-au panicat. Erau obișnuiți. Ne-au spus doar că am fost foarte norocoși.

Ce să zic? Dădusem peste niște hoți de treabă.

Eu am făcut febră de la spaimă și trei zile am vomat încontinuu.

A doua zi, respectiv ultima de vacanță, am numărat orele până la plecarea din Brazilia și ochii mi s-au deschis brusc. Și am văzut. În sfârșit am văzut pe străzi, cum mișunau ca șobolanii, figuri măslinii obraznice, cu ochii lipiți pe gențile turiștilor, pe buzunarele și bijuteriile lor. Îi puteai depista ușor. Erau peste tot…

Era jobul lor. Sărăcia, disperarea, violența îi împingeau la asta. Turiștii sunt sursa lor de venit. Găini bune de jumulit. Atât. Pentru că ei s-au născut fără șansă, într-o țară unde rata criminalității este incredibilă (în favele, la fiecare câteva secunde, moare un om.)

Am respirat din tot sufletul abia când am ajuns acasă și am realizat minunea de-a fi în siguranță. Mi-am reluat firescul vieții, înțeșegâng că pentru mulți e un vis, căci ei trăiesc sub semnul nefirescului, în amenințare, în mizerie, în violență.

Și da: n-am glumit. La sfârșitul zilei, când am tras linia, concluzia a fost:
am dat peste niște hoți de treabă.

*Foto din top este întâmpinarea la Rio a turiștilor veniți pentru jocurile olimpice.

aa1a3c1ca5c2ka4a9a6jl