John își plimbă câinele în fiecare zi. Dimineața și seara. Indiferent de anotimp.
John, vecinul meu are toată răbdarea lumii pentru patrupedul lui.
Îl întâlnesc de multe ori când ies să alerg dimineața. Mă salută cu ochii în pământ, de fiecare dată, și pe  chipul lui e vizibilă lupta aprigă dintre dorința de-a fi politicos și nevoia disperată de-a se ascunde, de-a trece neobservat.
John e foarte timid.
***
John e un tip înalt, slab, foarte ușor adus de spate, rezultat probabil al orelor multe petrecute la computer. E tăcut și așezat. Omul de treabă, vecinul ideal.
***
Casa lui John e îngrijită, dar la fel de cenușie, la fel de cuminte și la fel de așezată. Iarba tunsă corect (așa cum e tuns John), fără flori, fără pete de culoare. Fără extravaganțe ori podoabe inutile.
***
Câinele, un  poodle negru, de talie mică, e  civilizat și liniștit. Nu cred că știe să latre.
Cu toată frica mea de câini, nu aș putea să mă tem de câinele lui John. E la fel de inofensiv, cum e stăpânul și se comportă aidoma: te privește pe furiș, iar dacă îi zâmbești prietenos, ascunde ochii în pământ, rușinat.
Câine și stăpân, suflete pereche din specii diferite.
***
John are o prietenă. I-am văzut de câteva ori, seara plimbându-se. El în față, cu câinele, ea la câțiva pași în spatele lor, pe modelul consoartei rebrenianului Ion.
E o femeie plăcută, cu forme frumoase și zâmbet cald. Salută și se uită în ochii oamenilor când le vorbește, timp în care John așteaptă stingher. Cu  privirea în pământ.
***
Contrariile se atrag. Teoria se tot confirmă. Și de această dată.

Cu siguranță John are calități care scapă ochiului meu superficial de vecină, iar ea are răbdare infinită pentru delicatețea feminină a Ion-ului ei.
Dar (iarăși) privind din exterior mă întreb: s-or fi terminat bărbații din lume?
Să fie atât de săracă piața, încât ei să-i fi rămas doar John?