22Uneori paradisul e la o aruncătură de băț. La mine aruncătura de băț e la optzeci de kilometri de casă. Și pentru bucata asta de paradis 100% fac eforturi supra-naturale pentru gena și genetica mea, care ar mai dormi cel puțin încă cinci minute. Calc cu nerăbdare kilometri-impediment dintre mine și paradisul meu personal.

Cafeaua, muzica și traficul de dimineață mă țin în priză, iar rezultatul este undeva deasupra cuvintelor, silabelor, literelor:  îmi iau micul dejun pe malul lacului, singur umanoid, dar nu sigură pentru că pescăruși, gâște și rațe își desfășoară existența semi-domestică ignorându-mă, sau acceptându-mă în peisaj. Și sunt fericită. E o singurătate asumată, care mă umple de satisfacție până în vârful degetelor. Culoarea și energia marină, soarele de august, care mușcă cu poftă din umăr, sau din picior, când mă prinde, clipocitul valurilor de stânca aflată la o jumătate de metru de mine, îmi confecționează cumva starea aceea de bine, care nu lasă loc minusurilor. Și nu gândesc. Absorb. Sunt pe pilot automat cu stare de zâmbet interior, de bine. Cu o carte la mine, cafeaua (paradisul meu obligatoriu trebuie să aibă o cafea bună) și mai nou un caiet și două pixuri.

Plaja e impecabil curățată, cerul impecabil albastru, muzica valurilor impecabil cristalină și eu impecabil de eu. Singurătate impecabilă. Timpul se dilată când ești singur. Devine mai personal. Mai al tău. E o negociere pe care o câștigi cu el, pentru că nu împarți nimic. Te scalzi în egoismul tău și îți place. Îmi place. Delicios.

9

Un vaporaș alb se vede la distanță. Culorile sunt catifea. Cred că aș putea scrie fără ochelari. Doar că degetele au uitat să țină pixul în mână, sunt neputincioase, se bat unele de altele, dau cu stângul în dreptul și mâna rămâne în urmă la dictare. După câteva rânduri mă doare. Mă mir. Nu mai știu să scriu. Îmi scutur mâna și fac câteva mișcări cu degetele, să le dezmorțesc.
La tastatură scriu repede, foarte repede. Dar cu pixul e greu.

4

O albină îmi dă târcoale. De fapt nu mie, ci rucsacului meu de plajă colorat. A făcut o pasiune subită pentru el.
Până și albinele își complică existența și se îndrăgostesc de cine nu trebuie?
O fi o zăpăceală generală în căutarea fericirii. Eu, o fricoasă prin definiție, m-aș speria în mod normal de insecta, posibil agresivă, dar o ignor. Azi am o pace interioară care nu permite nici un sentiment negativ. Știu că totul e bine.7

Privesc lacul poleit în soare, casele pastel de pe mal, albe și ele în depărtare… Pe alee trece un bărbat cu un câine. E un fel de Saint Tropez aici. Un orășel mic pictural, perfect la ora opt și jumătate dimineața: apă, vaporașe, bărci, plajă, case cochete în depărtare și o liniște pufos protectoare. De ce Saint Tropez? Nu știu. N-am fost acolo. Dar așa trebuie să arate. Cred.
***
Intru în apă. Brrr! Primul contact cu pielea înfierbântată de soare… Dar știu că e impresia de început. Apa e foarte curată și caldă. Sunt singură și mi-e bine. Am iluzia unei piscine imense, lacul e al meu, doar al meu. Văd totuși în depărtare pe cineva în apă. Așa de departe că nu pot să disting trăsăturile.
***
Înot puțin. Văd plantele din apă. Apoi dintr-o dată mi-e frică. Ideea de monștri marini… Dacă? Văd dunele formate de nisip. Am senzația că văd un șarpe. Însă e o unduire de nisip.
Ies. Mă așez turcește pe bancă și scriu. Mâna și pixul par a se împrieteni. Deocamdată nu prea e chimie… dar, perseverență…

14

Încep să apară oameni.
Stau turcește, udă pe bancă și fac o chestie ciudată: scriu. Cu un pix. Scriu de mână într-un caiet.
Mi-e bine. 🙂

10