Nu înțeleg ce anume îi face speciali pe oamenii speciali din viața noastră. În principiu ei sunt la fel. Au mâini și picioare, glume sau filosofii de moment și ochi ce uneori scânteiază. Toți, în linii mari, sau mici, se conduc după constituția bunului simț, toți visează fericirea și mușcă furat câte o iubire mai mult sau mai puțin interzisă. Sunt iubiți și urâți, bârfiți, sau ignorați.
Toți oamenii se nasc, mănâncă, dorm și mor. Fiecăruia îi răsar visuri pe pernă dimineața. Toți privesc prin același tunel luminița pâlpâindă a speranței, care apune ultima. Labirinturile lor sunt la fel de întortocheat-încâlcite și toți le înjură cam pe la cinci după-masa. Când simt că nu mai au putere să-și care crucea.

În concluzie oamenii, posesori de mâini și picioare, de buze înzestrate cu vorbe, de ochi adaptați lacrimei, sunt copii la indigo.
Altruiști, egoiști, îndrăgostiți, disperați, fericiți, ori adânc deznădăjduiți.

Și atunci: ce anume îi face speciali pe oamenii speciali din viața noastră?