b-virtual_love-1500160[1]

Ea frumoasă, blondă, ochi fascinanți și albaștri, micuță de statură, foarte inteligentă, sofisticată și erotică peste medie. Pe culmile succesului, fumătoare. Divorțată. Femeie independentă. Cam singură…

El înalt, slab, ochi negri cărbune încins. Un tupeu, dublat de o mare sensibilitate. Vibrant la poezie, muzică și culoare. Foarte deștept. Carieră înfloritoare. Sportiv. Puțin însurat. Nefumător. Cam singur…

S-au cunoscut pe net. Cum se întâmplă în j-de povești azi. S-au adulmecat la început, nefiind nici ea, nici el la prima încercare. Cu teamă…
Ambii cu aripi frânte din povești anterioare. Ambii conduși după principiul: cine se arde cu ciorbă suflă și în iaurt. Ambii, extrem de precauți. Au înaintat cu pași mici și timizi în noua aventură a cunoașterii.

Și totuși…

Poveștile virtuale au doza lor de superficialitate, dar introducerea și cuprinsul sunt sfâșietor de intense. Focuri de artificii topesc ecranele dintre cei doi, subjugând realitatea, subordonând-o. Cuplul virtual își concentrează simțurile în privire, inimă și buricele degetelor emoționate la atingerea tastaturii. Nu pot mângâia partenerul, nu-l pot simți, gusta, mirosi, așa că aidoma orbilor care „văd” prin intermediul celorlalte simțuri, eventualii parteneri trăiesc intens momentele filtrate de internet. Stupidul emoticon mărește ritmul cardiac al destinatarului, cling-ul care anunță un nou mesaj naște fluturi în stomac.  De cele mai multe ori finalul e o catastrofă, happy-end-urile, mult mai puține la număr sunt doar excepții care întăresc regula.

El era însurat de prea mulți ani cu o femeie care nu-i inspira nimic.  Nu erau nici măcar aliați în creșterea unicului copil, dar mii de legături făcea relația indisolubilă. Plătea tribut un sex rar și grăbit, plus dormitul pe aceeași pernă cu o străină, reprezentând ironic siguranța unor legături financiare și un statut onorabil în fața societății, care încuraja ideea de familie. Consoarta era un fel de accesoriu de scos în lume, de Christmas party și de Revelion, ori la petreceri cu prietenii, dar în primul rând și de netăgăduit, mama copilului avut greu și târziu, copil excepțional, care merita totul. Inclusiv fericirea lui. „Totul pentru copil. E viața mea.” Însă uneori noaptea, când se băga în pat, simțea cum i se zbat în piept aripile fricii și ale singurătății, în ciuda sunetului tors de ființa adormită la câțiva centimetri distanță. Nu o iubea, nu îl iubea. Își căuta liniștea în păduri și parcuri, unde evada cu orele, singur, să facă sport, departe de presiunea de acasă. Era o colaborare în slujba creșterii copilului, un armistițiu cu inamicul, pentru a putea semna zilnic în fișa postului: băiatul meu are doi părinți. O sclavie fără sfârșit, de unde-i puteau evada doar gândurile și fanteziile. Avea zile proaste în care sila și singurătatea erau aproape de nesuportat. Cocheta cu ideea plecării, dar era conștient că nu va avea niciodată curajul să facă pasul. Se agăța de nimicuri și mai trecea o zi, o săptămână. Realiza cu o luciditate dureroasă că indiferent de furtunile care se vor năpusti în curtea casei lui cu peluză frumos îngrijită, el va rămâne, pentru că de aici nu se pleacă. E construcție. E posesiune. E căsnicie. E mentalitate specific și pur românească.

Și totuși…

Căuta mereu și mereu povești noi, femei interesante pe care le explora. Dar îl plictiseau repede. Nu avea răbdare. Îl dezamăgea superficialitatea, pe care credea că o descoperă aproape de fiecare dată. Însă chipurile lor îi mângâiau pentru o vreme imaginația și trupul, iar zilele acelea erau umplute de o iluzorie fericire. Fiecare femeie era o provocare, o nouă poveste, un alt mister.

Ea l-a șocat de la început cu o sinceritate crudă, o deschidere cu care nu era obișnuit. Îl derutau adevărurile ei, pe care le adulmeca curios și bănuitor. Și se deschidea și el, fără să vrea, pentru că de obicei juca fără implicare și pleca fără să se uite înapoi. Dar făptura micuță și blondă era indiscutabil FEMEIA, un om firesc și cald, care îi amintea toate iubirile citite și trăite. Îi reactiva sentimente uitate.
Nu era de acord cu multe aspecte ale vieții ei, dar micile imperfecțiuni, ori nepotriviri le accepta cu duioșie și înțelegere, iar ea știa să spună exact cuvintele de care el avea nevoie. Era conștient că devine dependent de vorbele ei, de sunetul vocii de fumătoare, ușor îngroșat, de aprobarea sau dezaprobarea ei. Devenise parte din viața lui. Esențială.

El era un tip organizat și ordonat la secundă și milimetru. Ea era fermecător de dezordonată și spontană. Iar el descoperea că îi place nonconformismul ei curajos.

Ea se credea călită de prea multele abordări masculine. Ea, femeia puternică, posesoare de chip angelic, cu ochi mari, albaștri, copilărești, reteza cu precizie de bisturiu orice contravenea liniștii vieții ei împlinite. Nu voia complicații și o îngrijora dependența de conversațiile lor lungi, de veselia lui contagioasă, ori de căderile dureroase în care matern îl mângâia. Îl înțelegea pe omul acesta ciudat, aflat la mii de kilometri distanță și totuși atât de aproape, și se simțea protejată și înțeleasă la rândul ei.

Și totuși…

Au decis să se vadă, sperând că vor descoperi față în față o chimie știrbă, iar realitatea lor pașnică va reveni cuminte și domestic la vatră. Simțeau amândoi că se prind în plasa iubirii, chiar dacă nu erau declarativi în vorbe. Făceau glume dezbrăcate de multe ori, dar se fereau de cuvinte mari și declarații fierbinți. Nu le vorbeau, nu le scriau, dar viermele pasiunii intrase sfredelitor în fiecare. Nu mai aveau de mult douăzeci de ani și, cu luciditatea maturității tremurau de frica unor eventuale răni. Viața îi brăzdase suficient pe amândoi cu cicatrici adânci și nu aveau nevoie de altele.

Și totuși…

Și totuși… (II), Și totuși… (III), Și totuși… (IV)