tumblr_ly2jgew4Su1qhiopho1_500[1]

Și totuși…
Deznodământul a căzut ca o frunză de toamnă pe masa lor…
Au lungit ceașca de poveste, până s-a răcit și vorbele s-au spart tăcere. Cu mâinile împletite au plecat. Ciudat, pentru că niciunul nu-și amintea să fi prins din zbor mâna celuilalt.

El foarte înalt, cu ochi negri, cărbune încins și ea micuță, foarte micuță, cu ochi de un albastru tulburător…
Ea purta tocuri, sigură pe ea, chiar dacă era o zi de septembrie ploios alunecând culori, lumini și umbre, dar mai ales povestea dintre ei.
Pe drum și-au continuat tăcerea, cu mâini cuminți, închise una peste alta, într-un fel de cerc cald, ocrotind sâmburele de căldură, ce-și flutura aripile în amândoi. Au tăcut, cu o tăcere înțeleaptă, la fel de argumentată, ca discuția lor lungă de la cafea. Însă era o liniște suficientă. Născută din firescul faptului că respirau același aer și împărțeau același fus orar.
Era prima și poate ultima lor seară.
Nu se priveau. Și-adulmecau căldura, prezența, parfumul…

Când au rămas singuri, magnetic moliciunea buzelor i-a întâlnit. Sălbatic. Gustul ei dulce cu aromă de tutun s-a dizolvat în foamea lui. Trupurile s-au recunoscut. Pielea ei cu miros de viorele, trupul de păpușă fragilă, cu forme senzuale și coapte, perfect potrivite palmelor lui mari și drăgăstos curioase… Vocile au devenit șoaptă, iar trupurile au recitat firesc, fără ipocrizie, fără teamă, o poezie pe care o știau amândoi pe de rost. Și s-au pierdut în dansul ancestral. Același, ca toți iubiții lumii, de la Adam și Eva…
Au devenit incandescenți, topiți nebun, cu-n soi de disperare. Parc-ar fi scris finalul.  Ultima pagină a cărții vieții lor. Deasupra lor securea clipei, ce-și ardea timid, dar sigur, flacăra…

În noaptea aceea nu au dormit. Au amestecat povești și râs și lacrimi și dragoste.

Dar ziua a înghițit noaptea, în ciuda grijii lor de-a nu închide pleoapa. A venit, insensibilă ca orice zi de septembrie, rece, ploioasă, cu frunze nepăsător căzând prin ploaie, peste trecători. Soarele a răsărit cu aceeași rutină obosită, de om trezit de dimineață să meargă la serviciu.

Și au plecat: el departe, peste mări și țări, în capitala frunzei de arțar, ea în orașul mioritic dintre munți…

Și totuși… Există iubire?