Sonia scrie. E un om vesel și tonic. În ciuda faptului că o cunosc de puțină vreme și doar de pe fb. știu că poartă o inimă mai mare decât prevede legea.
Textul de mai jos e diferit de ceea ce scrie de obicei, poate de aceea și-a dorit să fie oaspetele meu, să testeze oarecum acest tip de scriitură. Sunt onorată și vi-o dezvălui cu drag. Rândurile ei mi-au amintit de Mihail Drumeș, de anii de liceu și primii fiori adolescentini:

„In fiecare pauză se luau de braț amândouă și mergeau la baie. Se uitau în oglindă, își țuguiau senzual buzele, își zburleau puțin părul, apoi se întorceau râzând în clasă. Ritualul acesta se petrecea cu un singur scop: acela de-a trece prin fața clasei a XII-a, unde știau că-l vor zări pe Laurențiu, sportivul școlii, după care erau leșinate toate fetele. Ca să-i atragă atenția, încercau care mai de care să-i fure o privire, un zâmbet. Se ciocneau de el, ca din greșeală, pe coridoare. Râdeau zgomotos, apoi se lăudau fericite cu orice mic gest, real sau imaginar pe care acesta l-ar fi făcut în direcția lor.

Sonia ura cursa asta generală, nu pentru că n-ar fi fost frumoasă, ori amuzantă, dar de ce să vrea ceva dorit de toată lumea? Râdea de reacțiile colegelor ei, care-și dădeau ochii peste cap la fiecare apariție a blondului, așa că numărul drumurilor spre baie au scăzut simțitor, direct proporțional cu interesul ei pentru băiat.

Cătălina, prietena ei cea mai bună o simțea. Știa că dezinteresul fetei era mai mult la suprafață, deși Sonia nega cu furie că l-ar mai plăcea, repetând de fiecare dată că e un subiect închis. Dar când îl vedea, ori când auzea vorbindu-se despre el, undeva, în interiorul ei, nici ea nu știa unde anume, simțea o durere ciudată, care-i strângea râsul într-o umbră de lacrimă.
***
1 Martie. Zumzăială generală și îmbujorată de albinuțe vesele: fetele împărțeau mărțișoarele, atent pregătite de acasă. Sonia iubea sărbătoarea primăverii. Nu avea nici un mărțișor pregătit pentru Laurențiu și vedea amuzată cum celelalte făceau rând la ușa clasei lui, în fiecare pauză.
– Hai cu mine la baie? O chemă Cătălina în pauza mare.
– Nu! Nu suport să le văd pe gâștele astea, cum își rup gâtul după Mr. Laurențiu! Fraiere! Iar el mândru de tot circul ăsta! – pufni enervată.
Cătălina plecă singură și grăbită spre baie. Pe ea încă nu o interesau băieții… Era mai copilăroasă, dar înțelegea prea bine frământările Soniei. Erau nedespărțite din clasa a cincea și încă de atunci băieții scriau declarații siropoase prietenei ei. Cătălina era spectator, consilier și sfetnic de taină al Soniei.
***
Deodată simți că cineva o prinde. Se opri din alergat și se uită buimacă spre mâna care o ținea strâns de încheietură. Țipă de uimire:
– Laurențiu!
– Tu ești prietena Soniei… Te rog frumos să îi duci asta din partea mea.
Și dispăru după ușă, lăsând-o pe Cătălina perplexă, cu un buchet de ghiocei în mână. Uitând de baie, se întoarse în goană în direcția opusă, spre clasă, unde Sonia râdea cu celelalte fete. O trase grăbită deoparte și, cu fața încă întipărită de uimire, îi îndesă în mână buchetul de ghiocei ciufulit de graba ei.
– Ce-i asta? Întrebă Sonia râzând.
– Laurențiu! El mi i-a dat pentru tine. Știe cum te cheamă, sublinie cu importanță.
Amândouă aveau ochii măriți din cauza mirării, de parcă cine știe ce miracol nemaivăzut tocmai se petrecuse în fața lor. Se uitau la nevinovatul buchet de ghiocei, ca și cum ar fi fost un obiect proaspăt picat de pe altă planetă.
Până la urmă Sonia își făcu curaj și îl ridică la nivelul ochilor, înduioșată. Apoi, brusc, începu să țipe:
– Are un bilețel! Un bilețel!!!
Mâinile îi tremurau de emoție și cu greu desfăcu firul roșu-alb, ce-l ținea legat prizonier de florile primăvăratice. Îl citi cu emoție de câteva ori, apoi cu voce stinsă ca și cum ar fi anunțat o tragedie, spuse:
-Vrea să mă duc cu el la spectacol! Diseară! Ce mă fac?