Azi. În parcare la Walmart am văzut un bărbat cu un zâmbet tâmp lipit de față și o maimuță roz în brațe. L-am scanat rapid și etichetat: îndrăgostit.
Mintea a înregistrat pe model pilot automat imaginea, apoi șters în secunda numărul doi. Însă, undeva într-un colț al minții, întipărită pe retină mi-a rămas figura jucăriei de pluș. Și m-a apucat o poftă teribilă să primesc și eu una. Un ceva mic și blând, inofensiv, cu ochi rotunzi de plastic. O inutilitate pe care s-ar așeza praful. Un obiect cu care nu aș avea ce să fac, pentru că nu și-ar găsi locul în casa mea, stricând Feng-Shui-ul meu propriu și personal.

Ar fi fost extrem de simplu să intru în magazin și să-mi fac moftul. Sau, dacă tot voiam cadooo, să sugerez celor care mă cunosc/iubesc, că m-a lovit „pohta” și de dragul zenului, ar fi bine să mi-o astâmpere.
Da. Simplu ca bună-ziua, doar că mie nu îmi plac jucăriile de pluș și toată lumea care mă cunoaște știe asta.
În plus, dacă ar porni de la mine, ce valoare ar mai avea?

Începând de azi, pe lista problemelor mele s-a mai adăugat încă una.
Hmm. Cine știe? Poate se încurcă poștașul și îmi lasă din greșeală o pufoșenie colorată, o vacă albastră, un cățel verde, sau… o maimuțică roz?

E 6.16 pm. A venit poștașul. Nu creeed! Nu e maimuță, e mâță. 😀