Azi Toronto a fost nesuferit, îmbrăcat într-o pâclă cenușie de ceață, însoțită de o ploaie măruntă și enervantă, ce-mi intra până-n suflet, de câte ori ieșeam din mașină. Aveam umbrelă, dar nu ploua atât de tare cât să o folosesc, așa că m-am muiat încet și sigur. Părul mi s-a blegit de ploaie și bretonul prea lung (trebuie să mă duc să mă tund) îmi cădea iritant în ochi. Am condus în prostie, Markham, Concord, Richmond Hill, Etobicoke, North York. Trafic nebun, deși n-ai fi zis că la ora aia…
Ajunsă într-o plaza nouă, cam asiatică, am realizat că papilele gustative sunt în grevă. Mi s-a pus pata pe sushi. Am ales ceva rapid, fără să mă uit la ingrediente. Le-am zăpăcit în viteză cu sos de soia și wasabi și mușcat cu poftă… în secunda doi toate orificiile feței mi-au explodat otrăvite: nasul a început să curgă, urechile să țiuie, gura a amorțit, porii au început ca nebunii să producă sebum, ochii să lăcrimeze și brusc am rămas fără aer. Am crezut că mor. Îmi luasem ceva extra spicy. Isteață.
Am aruncat mâncarea și încercat să-mi sting focul cu un suc natural din grepfrut. Așa arăta. Așa credeam eu, că nu mă uitasem. L-am ales după ochi.
Am zis că eram contra cronometru?
O poșircă dulceagă, cu multă pulpă dintr-un fruct neidentificat mi-a atins papilele oripilate și am avut nevoie să îmi amintesc și să-mi spun cu majuscule că sunt o doamnă și doamnele nu scuipă. Cu eforturi supranaturale mi-am forțat pe gât leșinătura scârboasă. Am aruncat și sucul.
Aveam apă în mașină, așa că până am ajuns acasă, m-am hidratat substanțial, visând cu drag la frigiderul meu argintiu, mare și zexy. Cu mâncare.
Am lovit și traficul de ora cinci pe 401, cunoscătorii știu despre ce povestesc.
Ajunsă acasă am stat eu ce-am stat și am decis să ies la jogging, în ciuda faptului că de câteva zile am glezna sucită.
Nu m-am dus la medic cu glezna. De ce să mă duc? Că nu e cine știe ce. Trece de la sine. Poate o ră-sucesc la loc prin vreo mișcare bruscă. Am forțat-o puțin și după câteva minute m-am înseninat. Nu mai simțeam durerea. Bucuria nu m-a ținut mult, că m-am împiedicat și am tras o trântă, izbindu-mi cu grație de pământ toți cei 163 de centimetri ai mei, cu kilogramele aferente (nu spun câte).
Acum stau cu cotul în legume congelate și cu gheață pe un picior. Pe același cu glezna sucită. Și scriu. Cu greu. Dar scriu. Pe mâine sunt ca nouă, nu-mi urați nimic. Că sunt ok.
Dar dacă tot am avut parte de o zi așa deosebită, am zis să o pârăsc.