Uneori vin la mine poveștile și-mi povestesc. Vin pe jos, deși ar putea lua un mijloc de transport în comun. Uneori sunt obosite și triste, iar eu, săritoare cum sunt, le șterg lacrima. Alteori nu-mi pot povesti din cauza râsului ce le sufocă vorbele și atunci mă străduiesc să am răbdare (deși sunt deficitară cu majuscule la verbul „a aștepta”). Când în sfârșit devin coerente, le ascult.
Uneori vin supărate pe diverși icși și igreci, care le-au nedreptățit și atunci le strâng la piept și le spun că nici măcar ciocolata nu place tuturor. Cum ar putea ele, niște biete povești din minte de condei, să mulțumească tot poporul? Însă mulți, foarte mulți oameni le iubesc. Așa insignifiante cum sunt ele. Așa poezioase, cum se trezesc uneori. Sau triste. Sau erotice. Sau fără sare și piper. Firești ca viața, cu de toate: cu râs și plâns, cu voluptate și cumințenie, cu credință și păcat.
Și pentru fiecare ics sau igrec care se zgârie la „ț”-ul meu, vin 56.89 oameni care dau fără virgulă… dragoste.
Și așa îmi vin poveștile acasă uneori, ca niște copii care au fost la colindat de sărbători și se întorc seara cu traista plină. Poartă cuvinte pline, îmbibate ca niște torturi de ciocolată extra-însiropate.
Mulțumesc!