14721522_1549379118421768_5233470563671365364_n

În parcuri frunzele sunt bete.
Dansează fără ritm și rimă,
plângându-se de dor și sete.
căzute strâmb prin șanț și tină.

Se uită-n sus cerșind căldură…
Copacul, arogant refuză.
Iar frunzele își plâng iubirea,
blestemă soarta și acuză…

Nu cer decât un strop de soare…
Și-un ochi să le vegheze zborul,
Căci fost-au fluturi verzi odată,
chiar dacă azi le frânge dorul…

Nu cer nimic ce nu se cade.
Știu pe de rost venirea iernii
și viața, care le apune.
O glumă proastă-n cartea vremii…