Așa trebuie să arate fericirea: ca un copac înflorit în noiembrie.
În fiecare an pierde poveste după poveste. Își ia adio de la frunze și se înclină umil în marginea sorții. Își scoate pălăria cu demnitate, fără frici de iarnă. Viața îl ninge nedrept și des. Prea des. Însă-n înțelepciunea lui rămâne încleștat în rădăcini și crește frunze. Mereu. Altele și altele… și  moare câte un pic de fiecare dată când ele, ușuraticele, frumoasele se duc în lume. Îl doare fiecare frunză care se desprinde din carnea-i aspră, dar el rămâne. Nici vânt, nici ploi, nici arșiță nu îl descurajează. Înalță-n rugă crengile spre cer, mustind speranță. Așa-l găsește fiecare noiembrie, într-o imaginară primăvară.

Fericirea e cu siguranță o propoziție cu subiect și predicat, un copac înflorit de noiembrie ce-și oferă generos frunzele…
Să fim copaci!