Întâlnirea cu soarele ținuturilor mexicane, după ce dârdâisem în România sfârșitului, respectiv începutului de an, a fost extrem de călduroasă. La propriu și la figurat. De la tonuri gri, am trecut brusc la explozii de nuanțe aprinse și la o vegetație luxuriantă, insensibilă la calendarul ocupat să grizoneze o bună parte a planetei. Primul punct al itinerariului nostru, unde aveam să petrecem o zi, a fost Valladolid, Yucatan (numit după orașul spaniol cu același nume). Locul nu avea nimic spectaculos la prima vedere, era o localitate mexicană comună, însă oferea cu generozitate ceea ce eu iubesc: autentic, tradiție, realitate. Doar așa poți înțelege și simți specificul unei țări, luând contact direct cu oamenii, drumurile și orașele bătute la past, pe cont propriu.
În prima secundă m-am panicat, pentru că sărăcia locului, contrastând strident cu natura, destrăbălată pe străzi și-n curți mai mult decât modeste, mi-a amintit de experiența braziliană, în urma căreia am rămas cu o ușoară teamă de toți cei cu pielea măslinie.
Închiriasem o mașină pentru primele zile ale excursiei, așa că sutele de kilometri pe care i-am străbătut de la aeroport, mi-au făcut o introducere obiectivă:  localități sărace, clădiri neîngrijite, fețe zugrăvite de vitregia destinului, benzinării sărăcăcioase plasate la sute de kilometri una de cealaltă (era să rămânem în pană de benzină), toate pe fundalul unei naturi dezlănțuite miraculos.
Ajunși la destinație, am intrat și mai mult în panică, speriată de eventualele condiții de cazare. Însă așteptările mi-au fost înșelate, în sensul bun al cuvântului și hotelul, deși oarecum central, era o clădire nouă, cu camere spațioase, curate și absolut tot confortul necesar.

Curiozitatea a învins lupta cu oboseala și am ieșit să facem cunoștință cu orașul, ilar îmbrăcat, ici, colo cu decorații de Crăciun. Mi se pare un carnaval sărbătoarea iernii la căldură, în mintea mea fiind sinonimă cu zăpada, frigul și soba aprinsă. Dar, câte bordeie, atâtea obiceiuri…
Pe străzi oamenii treceau grăbiți, împovărați de viață. Mulți foloseau un fel de motocicleto-triciclete ciudate, cu care transportau diverse. Câte un câine timid, flămând, se furișa alene, vagabondând obosit, căutând adăpost.

Ca peste tot în lume, îndrăgostiții trăiau aceeași poveste scrisă și rescrisă, iar copiii purtau la ei frumusețea nevinovăției. Tarabe cu mâncare ciudată, multă pe bază de porumb își țipau marfa în parcul din centrul orașului. Pentru prima dată am văzut porumb fiert glazurat cu ceva albicios și dat cu zahăr, ori cacao…

Turiști, localnici, în valuri, într-o cadență leneșă, fără multă vlagă se perindau pe străzi, prin parc, pe la magazine… Am constat și acum lâncezeala mexicanilor, un fel de ardeleni mai bruneți, având probabil ca filozofie de viață celebra sintagmă: da de ce atâta grabă?
Ne-am întors târziu, în noapte și am adormit ruptă-n aripă în drum spre pernă, a doua zi urmând să ne trezim devreme. Ne aștepta Chichen Itza…