Și dintr-o dată s-a făcut liniște. A început să tacă toată planeta în același timp. Lăptos și lung. Ca și cum nu ar fi acasă.

De la atâta liniște au prins să-mi țiuie urechile…
Voiam să țip. Dar cum să îndrăznesc?
Cine sunt eu să întrerup tăcerea?
Sunetele tremurau timide în gât, cățărându-se spre spre buze.
Pândeau aproape sufocate, fără oxigen…

Nu se auzea nici măcar un fulg în zbor,
ori vreo pală de muzică, rătăcind de la vreo fereastră întredeschisă.
Tăcere. Totul era dat pe mute…

„Urâtă e tăcerea!”, mi-am spus, eu, căutătoarea de liniște.