Eu nu colecționez nimic. Nici căni, nici magneți, nici șervețele, nici clopoței, nici timbre. Nimic. Cu o singură excepție: pitici. Mari și mici, păsărele cu lipici, bine ancorați de subsemnata.
Adică fixuri, tabieturi, mofturi, preferințe…
Am realizat asta într-un moment relaxato-casnic, mai prozaic decât limba rusă, în care așezam la loc vasele spălate. Revelația s-a produs pe când aliniam soldățește, în Babilonul raftului de căni și pahare, o ceașcă albastră, adusă din Cancun. Inutilă acum și aici, ca multe surate din același inventar, trimise de vitregul destin la mine în bucătărie, datorită unei probleme existențiale, sinonimă cu un moft personal: nu pot să beau lichide din pahare de plastic, ori hârtie (cum sunt cele de unică folosință).
Pe lângă asta sunt și uitucă. Așa că în loc să duc cu mine, pe unde umblu, o cană de porțelan, salvatoare, mă trezesc abia în situațiile de urgență majoră, când urlă nevoia și sunt obligată să achiziționez una. De obicei aleg cea mai convenabilă și impersonală alternativă. Cu toate acestea, după ce o târăsc după mine zile în șir, mă atașez de ea. Așa că, invariabil, o strecor în bagaj la plecare și o adaug pe raftul deja sufocat.
Un alt pitic se leagă de cafea, pe care o beau din cană neagră. Nu aceleași condiții se aplică însă ceaiului, (cu care nu prea sunt prietenă) pe care-l asociez cu pastelul, culoarea. Am două preferințe: una verde și una roșie cu buline albe.
Nu sunt singurii pitici… Lista e generoasă, iar feng shui-ul meu personal e chiar șui. Dă cu virgulă de multe ori prin comparație.
Voi? Creșteți pitici? Mari, sau mici?