Eu: „Fug.”
Ea: „Numai o viață ai și pe aia o fugi și-o ploi. Mai bine te floare de soare”.
(Discuția cu prietena mea era inspirată/influențată de aici.)

Am râs și i-am dat dreptate. Îmi fug viața. Viteză mă cheamă. Cred că fug de când m-am ridicat pe verticală.
Oi fi eu ardeleanca excepția de la regulă? E drept că mai și plou. Cine nu mai plouă din când în când? Fug și plou. Răpăială de vară scurtă, ori furtună cu tunete și fulgere. Ori plou de toamnă, lung și sistematic de găuresc parchetul, pietrele și pământul, până pe partea cealaltă de glob, în România.
Ori plou de bucurie: rouă de drag cu pastelate curcubeie…
Citeam undeva  că fiecare om are un număr limitat de lacrimi. De aceea trebuie să fie gestionate extrem de atent. Să le păstrăm pentru momentele de fericire. Mi-a plăcut.
Recunosc. Uneori mai și ning. Nu suficient de mult cât să fac oameni de zăpadă, dar cu frig. Și mai rămâne zgura gheții în suflet. Noroc că s-a inventat coșarul.
Să floare de soare?  Hmm… Adică să-mi fie gâtul sucit mereu? Nu cred.
Mintea oricum e pe bigudiuri. Dacă nici gâtul… Nu.  Mai bine să floare de urzică.
Să mușc natural din când în când.