Tags

, , , ,

300-ab-girl-question-mark-120709

Îmi încep ziua ca de obicei, cu o cană de apă călduță și zeama de la o jumătate de lămâie. Mă uit pe net să văd ce mai e nou prin virtual. Care, cine, ce și mai ales cum. Mă uit în e-mail. Am peste optzeci și mi-e lene să le deschid. Trec fugar. Nu am nimic de la el. Tace. Nici nu știu de ce mă aștept să-mi scrie, pentru că am tăcut cu încăpățânare mai mult de două luni, ori de câte ori a încercat să îmi vorbească. Și a încercat pe toate căile. Poate că a obosit. Și eu. Nici nu mai contează. Să creadă ce vrea… Să tacă! Să tacă???

Mi-e dor de clasica scrisoare. Adusă de poștaș. De tremurul literei, de ezitarea peniței, de gândul din spatele vorbei. Nu am nici o scrisoare de la el. Da, zeci de mii de mesaje, sute de e-mailuri. Dar nici o scrisoare. Dacă m-ar fi iubit s-ar fi gândit… dar nu… El tace. De ce tace? Și ce dacă eu tac? El e bărbat. Să nu tacă! Să nu tacă?

Ies la jogging. E dimineață, umed, două trei grade cu plus…

M-am dat cu o umbră de ruj. Poate mă voi întâlni cu el. Sigur va ieși. Mă vede de obicei când trec pe lângă casa lui și mă ajunge de fiecare dată. Ca din întâmplare. E mult mai sportiv decât mine și mă ajunge cu ușurință. Știe că am venit din vacanță. Am postat pe fb. O fi văzut? Nu-mi pasă. Să creadă ce vrea… Oricum nu îl mai interesează. Nici pe mine. Punct. Oare chiar să nu-l mai intereseze?

Dar dacă nu vine? Dacă l-am convins că nu-mi pasă? Dacă m-a crezut?  Încerc să nu mă gândesc. Am ajuns deja pe strada lui. Aș putea ocoli, aș putea să-mi schimb traseul. Dar îmi urmez rutina cu încăpățânare, ca și cum mintea și picioarele ar fi într-un divorț perfect. Trec, uitându-mă cu coada ochiului. Nu văd nici o mișcare. Trag aer în piept. Nu-mi pasă! Nu vreau să mă gândesc la el. Și nu mă gândesc… câteva secunde. Ajung aproape de parc, dar nu aud zgomotul familiar al pașilor lui. Mai merg o vreme. Nimic. Chiar nu vine. Brusc îmi piere vlaga. Nu mai am chef să alerg. Chiar nu vine. Cum să nu vină?

De mâine îmi voi schimba ruta, de mâine voi evita strada lui. De mâine merg la sală… Intru în casă, dar înainte să fug la duș arunc o privire pe computer. Au mai venit mesaje, e-mailuri… Din partea lui nimic. Tăcere. Ce bine știe să tacă… De ce tace? Verific. Nu a intrat pe fb de două ore. Oare e ok?

Nu-mi pasă. Nu-mi pasă? Eu sunt hotărâtă. Sunt?

Dacă m-ar iubi mi-ar vorbi. Ce dacă eu nu vorbesc? Cum să tacă? Doar pentru că eu nu răspund? Doar pentru că eu tac? Chiar e și ăsta un motiv serios? Nu e logic să tacă. 😀