Tags

, , , , , , , , ,

Copilăria mi-a fost stufoasă și parfumată ca un liliac înflorit. Primul copil la părinți și prima nepoată la bunici. Când am început să descopăr planeta, eram cea mai nouă de pe pământ, înconjurată de oamenii mari care parcă aveau o singură misiune: să mă iubească pe mine. Am crescut ca o bilă și, când am început să merg, am îngrozit-o pe mama cu două picioare scurte și grase sub formă de paranteză. Foarte tânără și fără experiență, neștiind ce să facă cu mine, mi-a legat strâns picioarele, speriată că aș putea fi crăcănată. Eu urlam cât mă țineau plămânii sănătoși, intrigându-l pe tata, care m-a eliberat după câteva nopți, când a descoperit cauza plânsului meu și caznele la care eram supusă. Din fericire pentru liniștea mamei, picioarele s-au îndreptat și din rotundă, cum eram, am trecut în extrema cealaltă și m-am lungit ca un șnur, fiind în război continuu cu mâncarea. Mare minune cum n-am murit de inaniție, pentru că mâncam puțin, doar cu poveste și minciună. Iar mama și bunica pe lângă faptul că găteau extraordinar știau cum să mă ia. Multă imaginație și răbdare au avut amândouă și nu îmi amintesc să mă fi pedepsit nici măcar cu o vorbă răstită.
Doar merele mari și verzi, pe care bunicul le tăia la porci, fiind mult prea acre, îmi plăceau. Alergam toată ziua în curtea și grădina imensă, cu Rimbor, un ciobănesc uriaș cam de aceeași statură cu mine și cu un măr acru într-o mână.
Surorile mamei erau încă acasă la bunici și mi le-am revendicat ca fiind ale mele: una era sora de drum, că băteam cu ea satul și cealaltă, cu care dormeam, sora de pat.
M-am născut grăbită, cu viteza în sânge, așa că am început să merg și să vorbesc mai repede decât alți copii. Eram aspră cum zicea bunica, adică hotărâtă și sfătoasă. În sat la ei, graiul ardelenesc e moale, și în loc de ci se zice și. De exemplu în loc de ce faci se spune șe fași.  Așa că de fiecare dată când mă întorceam de la bunici vorbeam o altă limbă și eram tare caraghioasă. Ședeam pe scăunelul meu special, făcut de bunicu și povesteam plină  de importanță despre tot ce mișca în curtea și pe strada bunicii. Iar cei de acasă râdeau și mă puneau să spun încă o dată și încă o dată. Accentul neaoș dispărea după o vreme, până data viitoare, la următoarea vacanță.290px-ro_bn_salcuta_wooden_church_35
Duminica mergeam cu toții, de la mic la mare la bisericuța de lemn din sat, azi muzeu. Bunicii au fost oameni cu credință puternică și așa și-au crescut copiii și nepoții. Bunicul avea cei mai frumoși ochi albaștri de pe pământ și cu liniștea lor m-a învățat primele rugăciuni. Seara îmi spunea cu infinită răbdare povești, modelându-și vocea după caracterul personajelor. Pe pereți bunica avea câteva farfurii de lut cu picturi populare. Una dintre ele era cu un cocoș și o găină, iar eu credeam cu sfințenie că acolo sunt protagoniștii Punguței cu doi bani. Și am adus cu mine în Canada farfuria aceea, dragă amintire. Pe luciul ei sunt încă lipite privirile mele mirate și bătăile de inimă, înfricoșată de soarta celor două înaripate.20170131_215414.jpg