Tags

, , , , ,

aa2.jpgNu eram rea în sensul obișnuit. Nu urlam, nu mă tăvăleam pe jos. Eu făceam surprize. Acestea uneori ieșeau, alteori mai puțin și de cele mai multe ori se soldau cu adevărate dezastre. Aveam idei atât de năstrușnice, încât adulții din preajma mea nu știau ce să facă: să mă pupe, sau să mă bată. Citat mama.

Aveam vreo trei ani, eram tare harnică și aveam siguranța că fără mine nu se poate urni universul. Trebuia să îmi bag nasul în tot ce mișca pe planetă. Și, auzindu-mi părinții vorbind despre un proiect viitor, care implica modificări în casă,  motiv pentru care eu aveam să fiu făcută pachet și trimisă la bunici, în mintea mea s-a născut o mare îngrijorare. Cum adică se vor descurca ei fără ajutorul meu? Și am decis să-mi aduc aportul în scurtul timp până la plecare.
Nu știu cum am reușit să fac rost de un ciocan și am început să sparg plină de râvnă într-un perete din holul casei. Când m-au descoperit, îmi marcasem deja foarte bine teritoriul cu o gaură bine definită în perete.
Și cum să pedepsești un copil care, inimos,  nu vrea să te lase la greu?  Grija asta pentru adulții din jur am purtat-o multă vreme. Așa că atunci când am terminat grădinița am fost devastată că trebuie să plec la școală, convinsă fiind că educatoarea mea nu are nici o șansă să se descurce fără mine. Terminarea clasei a patra iarăși a fost o tragedie fără seamăn, pentru că îmi iubeam tare mult învățătoarea. I-am scris o poezie, născută din suflețelul meu amărât, nepotrivit cu o lume haină, obișnuită cu schimbări în care eu nu credeam.

„În clasa I-a opt pitici
priveam și nu știam de noi.
tovarășa învățătoare ne spunea
literele începând cu A.

Și bla-bla-bla, vreo trei strofe, scrise cu durere. Că sufeream serios. Nu îmi amintesc restul poeziei, știu că începea cu „Bun rămas, tovarășa învățătoare…”, dar mama o păstrează, la fel cu multe-multe amintiri de la noi.
Ce mi-a rămas proaspăt în minte, din cauza faptului că nimeni nu m-a crezut: am scris poezia și am dorit să desenez un porumbel. Nu știu de ce porumbel, dar îmi era vital să fie acolo lângă cuvintele mele. Și oricât m-am chinuit, nu mi-a reușit. Mi-am dorit așa de tare, din tot sufletul. Am adormit tare amărâtă. Ciudat, dar a doua zi, lângă poezia mea, era desenat un porumbel. Am crezut că mi l-a desenat mama, dar nu-l desenase ea. Nici până azi nu știu cum a apărut porumbelul, pe hârtia mea cu linii, unde era scris cu litere hotărâte tot amarul despărțirii mele de tovarășa învățătoare.