Tags

, , , , ,

Bunicii nu ne-au răsfățat pe noi, nepoții. Sau nu în sensul obișnuit. În afara faptului că-mi diminutivau numele, nu-mi amintesc să mă fi drăgălit prea mult. Doar că de fiecare dată când plecam de la ei, bunica avea ochii aburiți și nu știa ce să mai pună cu mine.
Mă duceau cu ei peste tot, la câmp, la vie, ori unde aveau ei treabă. Asta era realitatea lor, așa era firescul vieții de atunci, iar eu acolo mă trezisem, în mijlocul lor. Și așa înțelegeam că trebuie să fie viața.
În sat se cultiva (nu știu dacă se mai cultivă) pe vremea aceea tutun, duhan cum spuneau ei. Eram fascinată de florile roz și delicate din șirurile lungi de plante, soldățește aliniate pe suprafețe largi de pământ. Nu făceam legătură între planta cu frunze mari, catifelat-lipicioase și fumatul, ca viciu. Nici nu știam ce înseamnă, pentru că nici unul din membrii familiei nu fuma. Bunicul era total împotrivă și obișnuia să spună că, dacă Dumnezeu ar fi vrut ca omul să fumeze, l-ar fi înzestrat cu un horn.
Toamna se strângeau fructele și legumele. Era un fel de corn al abundenței grădina imensă, plină cu pruni, meri și peri, cu gutui, agrișe și alte soiuri de fructiferi cu roadă, pentru fiecare sezon. Nucul mare era misterios plasat în capul dealului. Îmi plăceau nucile verzi, dar și călătoria în sine prin lanul de porumb. Era o aventură să străbat toată grădina, apoi să trec de micuțul cimitir al familiei, aflat la capătul ei, și apoi prin pădurea de știuleți înalți. Acolo mă opream de fiecare dată să împletesc codițe din păr de porumb și făceam cunoștință știuleților cu păpușile mele, care mă însoțeau în aceste complicate expediții.
În fiecare septembrie mă întorceam acasă cu mâinile înnegrite de coaja crudă a nucilor, iar mama mă punea să îmi frec palmele cu lămâie, ca să nu mă fac de rușine la școală.
Sezonul cămării avea magia lui: țuica se făcea după un anumit ritual, în cazane speciale. Și ieșea o țuică de prune tare, curată, de calitate. Se culegeau și strugurii, care ajungeau must, apoi vin. Se puneau dulcețuri, murături, compoturi. Se frigeau vinete și se prepara zacusca și alte feluri de conserve, care erau atent organizate pe mărimi și categorii în cămara bunicii. Mie îmi plăcea doar silvoizul (magiunul de prune) care era fiert îndelung, fără pic de zahăr și era acrișor.
În pod erau puse prune la uscat și struguri dintr-un soi special, selectați cu gijă. Erau foarte buni iarna, aproape stafidiți. Din mere dulci, tăiate bucăți mari se înșirau pe ață un fel de ghirlande, care erau agățate tot în pod, la dezhidratat, în locuri special amenajate. La fel se proceda și cu ardeiul. Ceapa și usturoiul se împleteau cununi… erau multe operațiuni unde, mai mult încurcam, însă eram prezentă și curioasă și firește, convinsă că sunt esențială în ce se întâmpla.
Multe și mărunte se petreceau în casa și curtea bunicii, toate aflate sub semnul poveștii și voii bune.
Azi realizez ce mediu curat, ce vibrații pozitive și ce bucurie avea fiecare zi, când parcă timpul, vorba lui Preda, avea mai multă răbdare cu oamenii.