Fb-ul ăsta de toate zilele îmi dă câteodată dureri de cap și-o ciudă, de nu mă văd. Câteodată. Nu. Nu vreau să renunț la el, cel puțin deocamdată, pentru că am cunoscut niște oameni super faini, pe care îi pot urmări doar acolo, plus am contacte importante… complicat. Am avut intenția, recunosc și chiar l-am dezactivat de câteva ori, însă nu prea stau eu acolo, așa că nu câștig nimic dacă-l tai.
Pagina mea feisbucistă nici măcar nu e personală, ci un fel de apendice al blogului și o unealtă de promovare, ca a multora dintre voi. Că deh, eu recunosc cinstit că am nevoie de feedback. Dacă nu m-ar interesa ce zic alții, aș scrie jurnal personal. Dar mă interesează, mă incită, mă provoacă… Uneori mă supără, sau mă enervează, dar de cele mai multe ori mă ridică, în special când anumiți oameni mă citesc, lăicuiesc și comentează.
Nu fac paradă cu viața personală pe fb, am două trei poze puse la presiunea unora, care mi-au reproșat c-aș fi robot și că le-aș datora un minim minimorum celor care își iau din timp să mă citească. Am zis biiiine și m-am inspirat după o persoană dragă de pe blog și am pus și eu ceva acolo.
De ce nu e personală? De numa’. Pentru că sunt o voce. Eu scriu. Atât. Nu mă interesează socializarea feisbucistă. Acum nu-s nici speriată de avioane. Atunci când mă salută cineva, ori mulțumește pentru accept, nu mi se rupe tastatura să zic două vorbe (sau una).
Dar unde-s oameni apar probleme și se înmulțesc cu ț când aceștia-s români.
Cum stau puțin pe fb mai și gafez, ca atunci când am felicitat-o pe o tipă că a fost părăsită. De fapt voiam să răspund cu un rând mai jos.
Acum iar o să supăr niște persoane, dar… Eu postez ce scriu. Deci e public. Chiar foarte public, nefiind doar pentru persoanele din grupul meu feisbucist, ci pentru oricine de pe planetă care are fb și vorbește românește, sau folosește deștept google translate.
De ce să dezbatem pe mesaje private tema postării mele? Că ce?
Supăr și nu vreau să supăr, da’ știu că supăr. Însă nu fac analize pe text în privat. Nici nu mai predau română, ca să zic că dau meditații. Nici sfaturi în dragoste, ori ședințe de psihologie, nici cum să emigrezi în Canada și nici să mă mai mărit o dată nu vreau. O dată e bugăt ar fi spus bunica.
Socializare de plictis? Nu e bine. Nu sunt eu aceea.
De ce să nu spună oamenii sub text, pe pagină, ce au de spus?
Câte opțiuni sunt până la urmă? Dacă îți place, ori ai o opinie, cum o fi aia, spui. Dacă te jenezi (!?!) să spui și vrei să lași un semn ai la îndemână butonul like, care a evoluat și el, că place, râde, plânge și se miră. Dacă ai o anumită normă de like-uri pe zi, număr limitat, că poate-s cumpărate de la piață și s-au terminat până la mine, asta e! Mă sari. Dacă nu îți place ce am zis mă ignori.
(Am înțeles că unii folosesc like-urile cu măsură, altfel se deteriorează, le scade valoarea. O fi o economie a like-urilor?)
Dar de ce mesaje private? Ca să ce? Îmi spunea o persoană din a cărei conversație nu reușeam să scap,  cât de mult mă admiră, dar să nu mă supăr, că ea nu comentează și nu dă like pentru că nu prea stă pe fb. Nu am trezit-o din bula roz să îi spun că tot pe fb era și când nu mai termina de vorbit cu mine.
Urăsc să ignor mesajele pe care le primesc, dar cum să împac și capra și varza? Cum să fiu politicoasă, dar să nu răspund?